Tonurile fericirii

Subiect: Tonurile fericirii Joi Mai 27, 2010 1:42 am

Gen: romance/dramă
well.sper să vă placă.
nu-i inspirat din nimic,fic original.
nu o să pun poze cu personajele,sorry,vi le imaginaţi voi.

Prolog
Cea mai ucigătoare otravă este o lacrimă pură.Am riscat,am visat şi-am pierdut.Timp ?Nu.Mi-am asumat orice risc şi probabil că am primit cea mai infernală pedeapsă.M-a blestemat să rămân singură într-o prăpastie fără fund,simţindu-mi sufletul mizer,neînsemnat.
Promit că mă voi ridica,dar acum voi plânge.Simt că un gând otrăvit mi se împrăştie în sânge uscându-mi pielea.E amintirea ta,mă distruge,dar nu pentru mult timp.Promit.

I
Mi-e dor să mă
cufund în genunea
mea de tonuri albastre.Să- i zâmbesc lunii măreţe
în timpul jocului
nostru copilăresc.Era sublim,perfect.Tot
ce
conta era să îl ştiu aproape,să-i simt respiraţia,să-i aud bătăile
inimii.Eram mereu împreună.Până într-o zi,ziua în care ne-am separat
,definitiv, fără vreo posibilitate de a reveni la normal vreodată.Nu
vreau să vă vorbesc despre asta acum,e prea dureros.
Îmi lipsesc
enorm zilele reci
de iarnă când privirea lui mă încălzea.Îmi pare
rău, nu pentru că l-am cunoscut sau pentru momentele petrecute
împreună,ci pentru că m-am schimbat,altfel spus m-am maturizat.Nu mai
cred în idile copilăroase şi zâmbete inocente.Nu îmi ajunge o privire
senină ca să pot zâmbi. El a devenitt un intrus venetic în viaţa mea,ne
salutăm sec ,neavând curajul de-a ne privi în ochi.
Am promis că voi
renunţa la acest vis.Încerc,cu fiecare zi se pierde într-o ceaţă densă a
uitării. S-a transferat la altă şcoală.Nici el nu mai putea suporta tot
calvarul ăsta mult prea greu de dus de nişte copii.Am iubit prea
intens,prea frumos şi am suferit mult prea repede.
Procesul meu de
„vindecare” va fi lent şi probabil singura speranţă reală ar fi să
întâlnesc pe altcineva, deşi nu cred că m-aş putea îndrăgosti. El a fost
prima mea iubire. Am învăţat să-l iert, să fac sacrificii şi să lupt.
Am învăţat împreună ce e sărutul, pasiunea şi visul.
E aproape un an
de atunci,dar încă nu mi-am revenit.Îl visez, îl doresc,deşi ştiu că
asta e o modalitate lentă,dar sigură de autodistrugere.Nu vreau asta.Am
ambiţii, idei şi vise. Am o viaţă frumoasă. Locuiesc cu tatăl meu, omul
care are grijă de mine şi probabil singura persoană care mă iubeşte
necondiţionat.Curând voi participa la un concurs important de pictură,
pentru care mă pregătesc de mult timp.Mereu am fost cu capul în
nori,visătoare...cred că aşa voi fi pentru totdeauna.La urma
urmei,culorile şi pensula sunt adevăraţii mei prieteni,cei care mă
înţeleg,văd lumea aşa cum o văd eu şi mă ajută să le-o arăt şi
celorlalţi.Poate sunt nebună,poate nu am un talent real,sau ..chiar eu
însămi aş putea fi creaţia unei minţi bolnave care m-a plasat într-o
lume care nu mi se potriveşte...

Subiect: Re: Tonurile fericirii Joi Mai 27, 2010 10:57 pm

vai.
e superb.
imi place cum scrii. reusesti sa-ti exprimi foarte bine sentimentele.
good job! ^^

Subiect: Re: Tonurile fericirii Vin Mai 28, 2010 8:31 pm

Mersi mult xD

II

Dimineaţă.Sunt
într-o stare de visare, dar sunt trează.
Nici nu mai ştiu cum am adormit.A fost o
noapte
destul de agitată pentru mine. Eram
foarte obosită şi conştientă că în ziua următoare aveam şcoală,dar am refuzat să mă culc ştiind că voi avea din nou nişte coşmaruri îngrozitoare.Adormisem abea la ora 4 ,
muţumită
unei discuţii cu tata,singurul meu
prieten. Am discutat despre lucruri simple din trecut, lucruri pe care le
făceam pe când locuiam cu mama, în Prato.
De când părinţii mei s-au despărţit viaţa mea s-a schimbat destul de
mult.Am
ales să locuiesc cu tata, în România. Mama a rămas în Prato cu noul ei soţ şi cu fiul său, Mark.
Aveam un dispeţ imens faţă de el că a
rămas cu mama mea,dar nu aici vreau să
ajung.Acele amintiri frumoase m-au făcut să uit de ce mi se întâmplase în
ultimul an, mi-au dat siguranţă şi o dorinţă de a o revedea pe mama.
Probabil
de aceea m-am cufundat în visare,din dorinţa de a o întâlni .

Ticăitul ceasului anunţă o nouă zi
de şcoală.Mă ridic cu greu din aşternuturile moi, îmi fac patul şi mă
pregătesc
pentru şcoală.În bucătărie,alături de micul dejun pregătit de tata se
afla un
nou bileţel pe care scrisese, ca în fiecare zi ,”Poftă bună”.Tatăl meu
muncea
foarte mult,aşa că ne vedeam doar seara târziu şi în câte-o duminică. De
data
aceasta nu iau micul dejun. Nu mă simt
prea bine, aşa că mai bine sar peste el. Îmi iau geaca neagră de fâş şi
ghetele şi pornesc spre şcoală. Nu am mult de mers, cam 15 minute.

Nu-mi place la şcoală. Colegii mei sunt
superficiali ,majoritatea provinenind din familii bogate.Nu am reuşit în
toţi
aceşti ani de şcoală să leg vreo prietenie. Ei mă consideră ciudată, şi
nu
pierd niciodată ocazie de a-mi spune că trăiesc pe altă planetă sau să mă
facă
tocilară. Mereu îi ignor, în fond n-am ce să le fac. N-am niciun interes
ca
nişte personae de care nu-mi pasă absolut deloc să mă cunoască cu
adevărat, să
înveţe să privească viaţa din mai multe unghiuri şi să realizeze că nu
toţi suntem la fel. Ei merg împreună la
şcoală, eu merg singură, pe un drum paralele, tocmai pentru a amâna
întâlnirea
care până la urmă este iminentă. Ajung în curtea şcolii şi, făcându-mi
loc prin
mulţimea de elevi intru pe o uşă
rar folosită de elevi sau profesori,ajungând într-o parte veche a şcolii
în
care nu se ţin cursuri. Dacă o iau pe coridorul vechi ajung într-un
depozit cu
cărţi vechi ale bibliotecii. De aici,ajung direct în clasă,fără să mai
trebuiască să trec pe coridorul principal, lângă sala profesorilor ,sau
să mă
legitmez elevilor de serviciu. Nu e nimic în neregulă cu mine,doar că
nu-mi
prea place să fiu în contact cu oamenii din şcoală. Fie că au intenţii
bune sau
rele,pentru mine sunt acelaşi lucru,oamenii de care nu am nevoie. Da,sunt
puţin antisocială când
vine vorba de şcoală, dar în rest… sunt chiar foarte sociabilă, pot purta
discuţii interminabile cu o persoană care mă interesează. Până acum
câteva luni
exista şi în şcoala mea o astfel de persoană.Din păcate s-a transferat
pentru
că părinţii lui au decis să se mute în alt oraş.Mi-e foarte dor de el, de
când
a plecat nu ne-am mai văzut deloc, am
ţinut legătura prin e-mail şi telefon,în final ajungând să nu mai vorbim
deloc,probabil datorită mie şi replicii
mele permanente “n-am timp”. Ajung în clasă.Mă aşez,ca de obicei în
ultima
bancă, punându-mi geanta pe unul din scaunele băncii, lăsându-mi colegii
să
înţeleagă că nici astăzi nu vreau să impart banca cu cineva.În scurt timp
ajung toţi colegii,foarte
preocupaţi de faptul că avem test la fizică.Eu eram destul de liniştită,
îmi
învăţasem.

Timpul trece.Profesoara intră în clasă abia la jumătatea orei, alături de un băiat înalt. Are
părul
castaniu de lungime medie,a cărui şuviţe îi conturau ochii mari şi verzi.
Are pe
el o geacă de piele neagră,un tricou
bleomarin cu desene caudate ,jeansi şi
o pereche de bocanci negrii. Pare a fi genul de băiat “tare”
,superficial şi “super-interesant". Bănuiesc că va fi noul nostru coleg.Genial. Mai plictisitor de atât nici că se putea. Observ că se uită şi el la mine şi realizez că mă holbam. Simt un impuls ciudat şi îmi întorc privirea, ascultând cuvintele profesoarei.

-Bună dimineaţa.Acest tânăr din
dreapta mea este Cedric.El va fi noul vostru coleg. Sper ca,cu ajutorul
vostru
să se acomodeze cât mai repede cu noua şcoală şi să lege prietenii
frumoase.

Băiatul
zâmbeşte timid cu privirea pierdută undeva pe podeaua neagră a sălii.
În clasă se aude un murmur de şuşoteli, toate privirile fiind îndreptate spre el.

Profesoara se opreşte
pentru câteva secunde privind prin clasă.Se uită foarte insistent la mine,apoi spune:
-Domnişoară Amelia,te rog să-i
faci loc lui Cedric în banca ta,e singura bancă liberă.

Simt cum sângele fierbe în mine, un egoism puternic,dar fac întocmai cum spune
profesoara.Îmi iau ghiozdanul de pe scaun şi-l pun în pupitru,adăugând flegmatic:

-Sigur,bun venit în clasă.

Cedric se aşează în bancă. În
minutele care mai rămăseseră din oră am făcut o scurtă recapitulare,testul
amândându-se pentru joi.

Clopoţelul anunţă pauza.Îmi pun cărţile
de fizică în ghiozdan şi pornesc spre magazin . Pe coridor,Catrin, una
dintre
cele mai populare fete din şcoală vine la mine şi-mi spune:
-Hei,mergi la magazin?Fără să
mai aştepte vreun răspuns continuă:Vin cu tine,trebuie să-mi cumpăr ceva
de
mâncare.Este genul de fată superficială. Părul ei stă mereu bine, ochii îi sunt încărcaţi de prea mult machiaj, iar hainele îi modelează frumos corpul.N-am nicio problemă cu asta, nu sunt invidioasă, dar de-ar avea ceva în cap...Sunt curioasă ce vrea de la mine.

Îi arunc o privire
iritată şi apoi îi spun, cu jumătate de gură:

-În regulă.

-Uhmm..ştii…văd că ai norocul de a
sta cu Cedric.

Vorbea despre Cedric ca despre
cineva pe care cunoştea,zâmbindu-mi fals.Fără să zic ceva,dau din cap şi
o las
să spună mai departe.

-Vreau să te rog să te porţi cum
trebuie cu acest băiat.E foarte drăguţ, şi nu merită tratamentul tău
indifferent.
Sper să înţelegi că asta nu e o rugăminte, ci mai degrabă un sfat pe care
ar
trebui să-l iei în seamă.În ora de fizică nu i-ai spus nimic…Gândeşte-te
cât îi
e de greu…Ar fi bine şi pentru tine să-ţi faci în sfârşit un prieten,
băiatul
ăsta pare destul de naiv încât să nu-şi dea seama că eşti o tocilară fără
viaţă
socială.
Fără să spun ceva îi arunc o privire acră.Simt că brusc,parcă dintr-o dorinţă puerilă de a face opusul a ceea ce mi se spune, mi se trezeşte un oarecare interes pentru Cedric.

Subiect: Re: Tonurile fericirii Sam Mai 29, 2010 9:35 pm

Uau,e foarte interesant fic-ul tau Smile

Ma regasesc intr-o oarecare masura in Amelia.
Felul in care descrii toata actiunea este...Putin spus incredibil.Este fantastic!Abia astept sa vad ce se va intampla in continuare.Spor la scris > Very Happy