Pai...Iata personajele in jurul careia se invarte actiunea



Brielle are 16 ani si este fata nou venita din Sopchoppy.


Ashton are 16 ani si este baitatul cu care Brielle va incepe o frumoasa si tensionata poveste de dragoste.

Si personajele secundare...

Ashley are 36 ani si este mama lui Brielle.


John are 41 ani si va fi tatal vitreg al lui Brielle.


Alison are 16 ani si va deveni prietena cu Brielle.






Capitolul 1
-Un nou inceput-



Ceea ce simteam si ceea ce vedeam nu parea real.In orice caz,visam.Cel putin,asa era mai convenabil.Nu putea fi real,desi daca stau bine sa ma gandesc la toate lucrurile care mi s-au intamplat,puteam spune ca era.M-am concentrat numai la punctul rosu ce se indrepta spre mine de departe cu o viteza ametitoare.Un vajait puternic se auzea pe fundal.Picaturi de ploaie cadeau fara sa ma atinga.Si fara sa imi dau seama,acel "punct" rosu era in fata mea.Era...rosu si avea conturul sters.In acelasi timp auzeam un strigat infundat.
-Ajutoor!
Parea o voce de femeie.Nu suportam senzatia de a nu putea sa ma misc.Vroiam sa ajut acea femeie,desi parea imposibil.Sunetul se auzea din ce in ce mai infundat.Chiar visam?
-AAAAAAAAA!
Un tipat.Al meu se pare.Visasem.Mereu inainte sa vad care e deznodamantul unui vis,ma trezesc.Acum respiram.Respiratul devenea practic un efort in acel moment.
Era foarte cald.Eram transpirata ca dupa un maraton si gafaiam.Somnul e un efort?M-am dus sa beau un pahar cu apa.Pasii picioarelor mele desculte se auzeau foarte clar in linistea noptii.Apoi am observat ceasul de pe frigider.03:00 AM.Dragut...Intr-o ora se presupunea ca trebuia sa plec.Sopchoppy,Florida mai exact.Mama se muta acolo si nu vrea sa ma lase sa stau singura aici,in Nashville.Asa ca ma ia cu ea.
In bucatarie era mai racoare,pentru ca era geamul deschis..Am privit pe geam pentru ultima oara peisajul nocturn din Nashville,de la etajul 6.Frumos...Pomii din gradina de jos se leganau usor in adierea vantului.Cerul era instelat.O sa imi lipseasca serile in care o sa ma uit la oras,cand e complet adormit.
Si...Avand in vedere ca la scoala nu sunt cea mai populara fata,n-o sa-mi lipseasca prea mult scoala...Poate doar cei mai buni prieteni,Madison si Selena.Madison este un baiat foarte dragut, care in generala era indragostit de mine.Dar acum suntem cei mai buni prieteni.Selena e si ea o prietena foarte buna,de aceea cred ca imi va lipsi.Mult.
Nu sunt sigura de ce imi va mai fi dor.Acum las totul in urma,pentru a incepe o noua viata.In alt loc.Va fi greu sa uit oamenii si locul,dar poate in timp...
Lacrimile parca imi ard obrazul.Nu mai vad clar,totul e in ceata.Imi aud suspinele inabusite.Voi rezista...
***
Cat timp trecuse?Am ajuns.Era destul de cald.Iata si casa unde voi locui de acum incolo:se pare ca are 2 etaje.
-Mama,unde e camera mea?
Ei bine,acolo aveam de gand sa imi petrec restul dupa-amiezii.
-Nu vrei sa vezi restul casei,scumpo?
-Poate maine...!
-In regula,e la etajul 1,a treia camera de pe partea stanga.
In cateva clipe am ajuns.Destul de dragut...Peretii erau de un roz spalacit.La fereastra erau niste perdele rosii transparente,cu floricele.In mijlocul camerei era un covor oval,pufos si colorat.Patul parea comod,sper sa fi fost fost asa.Aveam si un birou din lemn de cires,undeva in coltul camerei.In mare nu era cine stie ce acea camera.Era important ca nu ma mai deranja nimeni aici.Asa ca m-am intins in pat.Priveam tavanul alb.Ajunsesem intr-un loc necunoscut,nu prea populat si care practic nu apare pe harta.E un orasel frumos,dar aici sunt numai 425 de locuitori.Defapt 427,cu mine si mama.Seamana cu un oras unde a fost vreo epidemie sau ceva de genul...
Deja imi lipseste Nashville.Si cred ca incep sa urasc orasul Sopchoppy.Chiar daca nu stiu cum e aici,am sentimentul ca nu imi va placea.Cine stie cum sunt oamenii de aici?Probabil plictisitori.Ei bine,presupun,foarte plictisitori.Din nou,obrajii mei ard,iar lacrimile se topesc atunci cand ii ating.Nu prea mi-e somn si nici nu prea vreau sa stau si sa plang aici toata ziua.O sa imi iau o carte sa o citesc.
.....
Oricat de mult as incerca sa ma concentrez asupra cartii,nu reusesc.Gandurile imi zboara aiurea.In primul rand,pentru ca peste o saptamana incepe scoala si eu o sa fiu cea "nou venita" si urasc chestia asta.Vreau sa spun,pana la 13 ani nu am stat in Nashville si familia mea isi schimba domiciliul constant.Era obositor:locuri noi,oameni noi,scoli noi cu colegi noi...Si nu sunt foarte comunicativa,dar mi-am facut cativa prieteni in toate locurile unde am locuit si a fost greu sa ma despart de ei.Iar acum o iau de la capat:alt loc nou,alti oameni noi,alte scoli cu colegi noi...
Nu mai conteaza acum...Am inca 16 ani si nu pot sa locuiesc de una singura.Nu o sa o las singura pe mama.Si in orice caz,nu vreau sa fac asta.
-Brielle!Vino sa mananci un sandwich!N-ai mancat nimic de azi dimineata!
Presupun ca nu am ce face...Ma duc sa mananc,poate asta ma va distrage de la gandurile mele.
Am coborat scarile incet.Nu ma grabeam.
Si bucataria era draguta...Mobila era de un galben deschis,cu o textura a lemnului foarte placuta.Gresia era crem,lucioasa.Intr-un colt era o masa de 6 persoane (ma intreb de ce atatea scaune,la urma urmei locuiesc doar eu cu mama).M-am asezat la masa.Involuntar,am intrebat fara sa stau pe ganduri:
-Mama,de ce sunt 6 scaune?
-Oh,ma gandeam ca poate e mai...dragut...asa!
-Mama,fi serioasa!
Dura un minut pana cand mama isi aduna gandurile si reusi sa le puna intr-o idee coerenta.
-Brielle,stiu cat de mult ai suferit in urma mortii tatalui tau.Eu de asemenea.Am crezut ca nu voi mai gasi un barbat ca tatal tau in toti acesti ani. In timp ce vorbea privea in jos,dar totusi ii puteam descifra fiecare emotie din tonul ei:emotie,tristete,usurare si inca ceva… -Ei bine...Dupa cateva secunde reusi sa spuna ragusit:John e aproape ca tatal tau.
-John?Mama,de ce...
Nu,nu,nu!!!Nu vroiam un nou tata!
-Brielle...
Simteam cum lacrimile mi-au astupat ochii si m-am ridicat de la masa nervoasa.Nicio sansa...
***
Cam asta a fost si cu Sopchoppy:chiar e un oras plictisitor.Cu locuitori plictisitori.Mai sunt 3 zile pana incepe scoala si in aceste 3 zile nu voi iesi din casa.DELOC.
Mama e si ea foarte trista din cauza mea (e groaznic sa simt ca totul e din vina mea).Si mai rau,urasc pe toata lumea.Sopchoppy e molipsitor!Sper macar ca la scoala sa fie cativa oameni normali...
Nu stiu ce sa mai cred...Mi-e dor de Nashville!Mi-e dor de Selena si Madison!Si de cand stiu ca aici va veni John,mi-e dor de tata...
M-am saturat!Daca as putea,as pleca chiar acum inapoi...Acasa...
***

bestial :X OMG. e super :X vreauu next :*

imi placee.
ashton e de fapt tipu' care a jucat in Peter Pan, nu?

jeremy nu mai stiu cum se numeste ashton in realitate nu stiu sigur daca a juact in peter pan :-/

a jucat :>
jeremy sumpter.
sau cam asa cv.
:">
il ador :">

da jeremy sumpter am uitat numele de familie e fff.dragut :>

dha..
ochii aia.
:">
si zambetul :">

Maine e prima mea zi la o scoala aici.Deja imi imaginez:prezentari fara rost,colegi insipizi,profesori plictisitori.Cred ca totul e groaznic in Sopchoppy!Pur si simplu ma deprima…
Apoi,am auzit glasul mamei din hol:
-Brie!Saluta-l pe John!
Mama a intrat in camera fara sa anunte cu un barbat matur,probabil de vreo 40 de ani,cu parul negru si cu cateva fire albe de par si ochii caprui.Ceva din privirea lui imi aducea cu un fel de “Scuze,Brielle”.Pentru ce scuze?Ca a intrat cu forta in viata mea si a mamei mele?Zambea in coltul gurii si chiar era chipes pentru un batranel.
–Buna…John!
-Deci tu esti Brielle…Mama ta nu contenea sa imi povesteasca despre tine.
-Serios?
-Da.
Ce discutie idioata.Trebuia sa il fac sa plece.Deja nu il suportam.
-Bine.Mai vorbim diseara,la cina .In regula?
-Bine,scumpo!imi spuse mama.
De ce?De ce?De ce?In orasul asta exista mereu un detaliu care sa ma faca sa ma dau cu capul de pereti,fiindca mi-a stricat ziua.Acum detaliul asta era John.
Noroc ca azi timpul a trecut destul de repede.Ciudat...In orice caz,maine nu poate fi mai rau decat azi.
Oroare.Groaza.Teama.Ziua cea mai oribila din an."Colegi noi,scoala noua...O s-o dai in bara".Cuvintele astea imi rasunau violent in minte si nu stiam cum sa fac sa imi distrag atentia.Dar am reusit.Nu stiam cu ce sa ma imbrac!Nu am mai avut niciodata probleme de genul in Nashville.Totusi,un motiv slab sa ma pot intoarce acolo.Pana la urma,am ales sa ma imbrac cu o bluza lila...Nu puteam iesi in evidenta cu ea.Mi-am pus pe mine si o pereche veche si spalacita de blugi,din denim negru.Perfect.
Acum nimic nu mai putea sa imi distraga atentia.Ma indreptam spre scoala,cu ochii in pamant.Nimic.Nimic nu ma putea salva.Si acum,iata:eram fata in fata cu scoala!Dragut...Toti se holbau la mine.Asa ca am incercat sa merg cat de nonsalant am putut pana cand m-am impiedicat de scarile de la intrare.Grozav!Toti s-au adunat in jurul meu sa ma intrebe daca am patit ceva.Cartile mele erau imprastiate.Din toata multimea din jurul meu,un baiat a venit si mi-a adunat cartile si m-a ajutat sa ma ridic.Fara sa puna vreo intrebare sau sa vorbeasca...Cu mine...Apoi a plecat.
Bizar comportament pentru un ciudat de aici.Si totusi nu inteleg de ce ma ajutase?Nu ma cunostea.
In orice caz,se sunase de intrare si nu aveam de gand sa intarzii la orele din prima zi.Am gasit repede sala unde aveam cursul.O sala cu mobila de diverse culori,mai spalacite si cu zgarieturi pe alocuri.Bancile si scaunele erau din lemn.M-am asezat pe un scaun,uimita de cat de incomod era.
O profesoara batrana,imbracata intr-o rochie de lana si o vesta de piele peste ea intra in clasa.Era prea gros imbracata pentru cele 26 de grade de afara.Ne inmana tuturor niste manuale vechi si rupte si apoi se aseza la catedra,vorbind pentru prima oara:
-Dragi elevi!Iata-ne.Acesta e al doilea an de cand ne cunoastem daca nu ma insel.Dar mai avem timp sa ne cunoastem totusi,o viata intreaga.Cu totii asteptam vacantele sa plecam din micutul nostru orasel undeva departe.
Foarte departe…Nashville…
-Dupa cum spuneam,plecam,vizitam,vedem locuri noi…
Cu oameni noi…
-Dar in cele din urma ajungem tot in micutul Sopchoppy.Un oras linistit si necunoscut.Dar cu toate astea il iubim…
Ce???Urasc Sopchoppy!
-Aici avem familia,prietenii,scoala…
Ce discurs lung…
-Si ne intoarcem aici la sfarsitul fiecarei veri.Mai mari,mai intelepti,cu cunostinte noi.Si ne revedem.Iata-ne deci in pragul unui nou an scolar.Plini de sperante si cu gandul inca la vara si la soare.Dar sa aducem din vacanta si mintea,care e inca plecata pe meleaguri pustii…
Daca nu inceteaza o sa innebunesc.
-Dar timpul e scurt si ar trebui sa il folosim din plin.Sa nu mai pierdem asadar timpul.Dar inainte sa va deschideti caietele,as dori sa o intampinati pe colega voastra noua-Brielle Crawce!
Si acum era timpul sa ma fac de ras…Preferam discursul acela dezgustator decat asta.Nu puteam sta nici in banca,prefacandu-ma ca n-am auzit.Asa ca m-am ridicat si scaunul a alunecat pe podea atunci.S-au auzit rasete infundate si am incercat sa nu le bag in seama.Iata-ma in sfarsit langa catedra:cele 14 perechi de ochi din clasa ma urmareau si ma fixau.Nu mai puteam sa ma misc.Am deschis gura,dar nu am reusit sa spun nimic.
-Brielle,din ce oras ai spus ca esti?
Am stat cateva secunde,intepenita de emotie si am izbutit sa spun,abia soptit:
-Nashville.
-Aaa,da?Am auzit ca e un loc frumos!
Ce puteam sa spun?Mai bine taceam…Dar am spus primele cuvinte care mi-a venit in minte:
-Cel mai frumos loc de pe planeta!
Ce idiotenie am putut sa spun.Emotii stupide…M-am dus incet la loc.Si am tacut tot restul orei.
***
Oare chiar mai conta?Chiar mai conta ca nu visam?Stiam pur si simplu ca nu va dura la nesfarsit.Nu avea cum.Lacrimile mi se prelingeau pe fata,atat de fierbinti si sarate.Nu puteam spune exact ce simteam.Dar grijile si intrebarile celor din jur pur si simplu ma copleseau.
-Brie,spune-mi exact ce ti-au facut!
-Nimic!
-Atunci de ce ai venit acasa plangand si ai spus “Vroiau sa ma omoare!”
Adevarul era prea dur sa fie aflat de mama mea.Si nu vroiam sa cheme politia si alte chestii de genul asta.Nu am vrut ca autoritatile sa se implice mai exact.Dar imi veneau in minte bucati de amintiri…Dureroase…Si nu am mai rezistat.
-Mi-au…cerut bani…
-Si?
-Nu am vrut sa le dau.
Am simtit cum culoarea vanatailor de pe fata mea era mai pronuntata.
-Si apoi?
-Apoi…Au inceput sa ma loveasca…Au inceput sa rada apoi…M-au trantit la pamant…Si au inceput sa ma loveasca iar,cu picioarele.
-Cine erau ei?
-Nu-i cunosc!
Tonul meu aproape isteric a rasunat in intreaga camera.Mama statu o clipa pe ganduri si apoi spuse.
-C-cum ai scapat?
La asta nu ma asteptam.Era alta poveste…
-Pai,nu…Nu stiu exact cine m-a salvat…Era un…Baiat.
Nu oricare baiat.Acelasi baiat care imi adunase cartile.Un baiat cu ochii scandalos de albastri,cu parul de culoarea castanelor coapte.Cu un chip scandalos de frumos.
-Il cunosti,scumpo?
Intr-un fel.
-Nu,mama.Nu il cunosc.
-In regula.Ce le-a facut baiatul acela?
Pur si simplu cand l-au vazut,tipii aceia au cazut.La pamant.Din senin.Apoi mi-am dat seama ce le-a facut.Sageti.Cu otrava.
-Le-a spus sa ma lase in pace…
Deodata a devenit suspicioasa.
-Da?
-Da.Asta e tot.
Mama prefera uneori sa stie mai putin decat trebuia,decat purul adevar.Stia ca e mai bine pentru ea.
-Vrei sa instiintam politia?
-Nu mama.E in regula.Sunt bine.
-Sa speram ca asa e.
Si apoi,tensiunea a disparut.S-a evaporat.Ca si cum nu ar fi existat niciodata.
La scoala zvonurile s-au imprastiat repede.Cum ca am fost prinsa de niste tipi ciudati…Si…ASHTON m-a salvat…Deci asta era numele lui.Deodata,in minte mi-a revenit chipul lui.La inceput,m-am speriat,dar s-a sunat de intrare si a trebuit sa imi caut sala de clasa…

tru'.
imi place
NEEEXTTTT

In sfarsit,am ajuns si am reusit sa nu intarzii (prea mult.)Singurul loc liber era langa o fata roscata,in a patra banca si m-am dus acolo.Profesoara inca nu a venit.Asa ca am avut timp sa facem cunostinta si sa vorbim.
-Hei!Tu esti fata cea noua,Brielle…
-Crawce.Eu sunt.
-Deci,tu ai venit din Nashville?
-Da,locuiam la periferie.
-In regula.Eu sunt Alison Jevel,apropo!
-Incantata.
Am mai stat apoi un minut fara sa mai spunem nimic,pana cand ea a intrerupt tacerea.
-Stiu ca e destul de jenant pentru tine chestia cu…Ashton si…
-Da,chiar este.Prefer sa nu discut despre asta in general.
-Oh!Imi pare rau.Eu doar ma intrebam… Ma gandeam de ce…Stii tu,a venit atunci…Pentru ca el nu…Face chestii de genul asta…El nu e de la noi din scoala…
Chiar nu inteleg de unde atata curiozitate.Fata asta e foarte prietenoasa…Si foarte curioasa.
-Serios?De unde il cunoaste toata lumea?
-E complicat…Stii,mama sa a murit…Iar tatal lui a fost un talhar si un criminal…L-a abandanot pe Ash cand avea doar 6 ani.Mai intai a vrut sa il omoare,dar el a fugit.A stat in tot acest timp la o familie adoptiva.Familia Gophel.Nu are prieteni.Deloc.Totusi,Samantha Gophel,fiica doamnei si domnului Gophel il place pe Ashton.Si trebuie sa recunosc,Samantha e chiar draguta.
-Ei bine,si Ashton este destul de dragut.Cred ca merita pe cineva pe masura lui.
-Brielle,el nu iubeste pe nimeni.Isi uraste familia adoptiva.
-Imi imaginez cum se simte.Aproape.
-Ai avut mare noroc ca a fost acolo in acel moment.Stii,gasca lui Alexander e foarte periculoasa…
-Alexander?
-El e tipul care te-a atacat.El si gasca lui.
-Aaa…
-Nimeni nu l-a speriat vreodata pe Alexander.Si Ashton…Chiar el…
-Multumesc cerului ca a fost acolo atunci!
Daca ma gandesc mai bine,Alison e chiar de treaba.
-Alexander si ceilalti au fost…Prieteni cu tatal lui Ashton-Billy Lucker.Erau de temut.Se purtau ingrozitor cu fiul lui Billy.In fiecare zi Ash statea la marginea orasului plin de vanatai,dar nu plangea niciodata.Era pur si simplu foarte ganditor.Nu vorbea cu nimeni.
Stia ca va muri,pentru ca Alexander si tatal lui au omorat 350 de oameni cu multi ani in urma,in New Orleans.Foarte aproape de Nashville.Bietul baiat era terorizat.Desi,in mare chiar e un ciudat.
-Daca as fi in locul lui,cred ca as fi facut la fel…
Alison nu a mai spus nimic,dar mi-a aruncat o privire acuzatoare chiar inainte ca profesoara de engleza,doamna Smith sa intre in clasa.Saptamana in care a trebuit sa ma prezint s-a terminat.Acum lectia chiar nu mai conta.Altceva era in mintea mea.Trecutul si viitorul lui Ashton.Baiatul pentru care simteam ca ii sunt datoare cu viata.
Profesoara vorbea,dar nu intelegeam nimic.Nu puteam fi atenta.Nu acum,cand am aflat atatea.As fi vrut sa il gasesc si sa ii spun cat de mult ii multumesc.Dar nu vorbea cu nimeni,sa ca nu aveam nicio sansa.Sau poate exista,avand in vedere ca ma salvase pe mine.Alison a spus ca nu a mai facut asta niciodata.Mai ales ca eu eram nou-venita si toti erau framantati de asta:”De ce Ashton a salvat-o pe nou-venita?”Macar nu eram singura care se intreba asta.
Si chiar ii datoram viata,pentru ca puteam sa mor.350 de oameni…Eu as fi putut fi o noua victima.Erau chiar periculosi.Am observat ca locuitorii din Sopchoppy chiar sunt inspaimantati de Alexander.De ce n-ar fi?Vreau sa spun…350 de oameni…
Mintea mea era plina de intrebari fara raspuns.Si nu aveam pe cine sa intreb,decat pe Ashton.Daca il voi mai vedea vreodata.Deodata,o amintire vie imi strafulgera in minte.Prima mea zi aici.Cand m-am impiedicat pe scari de emotii si am scapat manualele pe jos.Si baiatul acela a venit.Cand Ashton a venit si mi-a adunat cartile.Daca el nu e de la scoala noastra…Ridicol,sa vina numai sa imi adune cartile.
Cand profesoara s-a intors la tabla si a inceput sa explice ceva eu am soptit:
-Alison?
-Hm?
-Ashton invata la vreo scoala?
-Nu,el vine pe la ferestrele claselor din scoala noastra si isi ia notite pe un carnetel vechi.
-Deci,e normal ca el sa vina aici la inceputul anului?
-Desigur.
Am dat din cap in semn ca-i multumesc si apoi am fost destul de fericita pentru acel raspuns.Cum e firesc:ca orice intrebare sa aiba si un raspuns.
-Multumesc,Alison!am soptit.
***
Nu imi venea in minte decat faptul ca eram norocoasa ca traiam.Ca traiam si nu murisem in seara aia.Cine stie…Poate Ashton nu ar fi fost acolo si nu m-ar fi salvat.
Noroc.Am avut noroc.Atat si nimic mai mult.Acesta ar fi putut fi raspunsul tuturor intrebarilor mele.Desi refuzam sa cred ca era vorba doar de asta.
Toti se uitau la mine ciudat.Stateam intr-un colt al cantinei,la o masa,singura.Nu aveam de gand sa stau la masa cu nimeni o vreme.
-Brielle?
Din nou Alison.
-Da…!
-De ce stai aici,singura?N-ai vrea sa stai cu mine si Allen la masa?
-E in regula.Voi sta aici.
-Haide!
Ce puteam sa fac?Era foarte insistenta,asa ca…
-Deci,subiectul Ashton te pune pe ganduri?spuse Alison.
-Destul de mult…
-Te inteleg.E ciudat pentru tine.Si pentru noi toti.
-Noroc.A fost vorba de noroc,Alison.Atat.
-Preferi sa nu mai vorbim despre asta?
-Cred ca da…

imi placeee =p~.
loveee <33

wow! super!

e super.
astept nextu .

multumesc
o sa fiu mai atenta data viitoare.si cred ca o sa schimb acolo unde s-a repetat expresia aia

suuper. si eu vreau next .

frumos chiar imi place :d astept next

pun nextu' cand vin acasa

am citit, mi-a placut si...MAI VREAU!

the next part...si un nou personaj ma rog aproape nou :-s



Era mult mai bine aici,singura,fara sa fiu privita de ceilalti invitati (un lucru care,trebuie sa recunosc ma intimida).Si era chiar relaxant…M-am asezat pe o piatra mai mare.In mod normal,ar fi trebuit sa imi pese,pentru ca imi murdaream rochia.Dar chiar nu ma interesa asta.La fel de bine puteam sa vin la petrecere imbracata doar in pijamale sis a nu imi pese.
Mi-am asezat o suvita de par rebela dupa ureche.Din ce in ce mai multe suvite au inceput sa fie luate de vant si ciufulite.Asa ca am hotarat sa imi prind parul in coada.Era mult mai bine.
Deodata,ceva imi atrase atentia:pustietatea.Totul era atat de gol si nepopulat…Aproape ca singuratatea era amenintatoare.Ca si cum nu eram singura.Si totusi,asta era o teorie fara sens,creata de mintea mea visatoare.Dar pur si simplu aveam senzatia ca ma sufocam din cauza lipsei oamenilor.Era o senzatie pea tat de ireala,pe atat de dureroasa…
Am observat cum luna se contura incet si delicat pe cer,luminand palid si rece dealurile cenusii.Cerul isi schimba nuanta cu fiecare minut care trecea,devenind in cele din urma albastru inchis.
-Hei…,se auzi o voce domoala necunoscuta in spatele meu.
Mi-a luat un minut sa imi dau seama ca vorbea cu mine.Am cascat ochii mari,putin uimita.Chiar nu putea avea nimeni nevoie de putina intimitate?
Mda,bunul simt si lucruri de genul asta erau inexistente in oraselul asta mic si ciudat.

-Buna.
M-am intors si am vazut ca in fata mea statea o fata scunda si blonda,cu trasaturi fine si delicate,cu ochii verzi.Am observat ca fuma intens dintr-o tigara.Zambi intr-un mod ciudat,aproape de neinteles.Ne-am privit cateva minute si sincer,ma simteam ca o idioata,nestiind ce sa spun si ce vrea de la mine.
Peste alte cateva minute enervant de interminabile,am reusit sa imi formulez in minte o propozitie care sa aiba sens,reusind sa rostesc aproape incorigibil:
-Esti draguta sa-mi spui cine esti?
Tonul meu ar fi trebuit sa sune ironic si superior,dar dar a sunat mai degraba pitigaiat si usor speriat.Probabil de aia fata cea blonda incepu sa rada.Ce nepoliticoasa…
-Deci tu esti fata aia…Brailey?Sau cum?
-Brielle,am mormait eu.
Cum de stia tot orasul ca o sa ma mut aici?Defapt,era un oras mic si extrem de nepopulat asa ca era normal ca locuitorii sa stie asta…Teoretic.
-Aha,spuse ea plictisita.Prietena lui Alexander,a zis aprinzandu-si o alta tigara cu o bricheta.
Ce?Cine era…?Aaa…Alexander…Tipul ala idiot care imi ceruse bani si…Mda,si celelalte evenimente neplacute care au urmat…Si…Ashton…
-Normal ca nu sunt prietena lui din moment ce ,ma rog…Nu dupa ce mi-a facut.
Blonda ridica din sprancene nepasatoare,cu un aer mandru,ca si cum nu o interesa nimic din ce ii spuneam.Si nici n-avea de ce sa o intereseze.Totusi,inca nu intelegeam de ce toti oamenii din Sopchoppy sunt atat de entuziasmati ca m-am mutat aici si eu nu.
-Eu sunt Samantha Gophel,apropo.
Mi-a trecut prin minte discutia care o avusesem cu Alison despre familia Gophel.”Totusi,Samantha Gophel il place pe Ashton”…Da chiar era frumoasa,exact cum spusese si Alison.Din pacate…Ea avea de o mie de ori mai multe sanse sa cucereasca un baiat decat aveam eu,din cate vedeam.Pentru ca eu in general nu sunt considerata atragatoare.Nu ca m-ar deranja asta in vreun anume fel,dar…Nu stiu de ce,chestia asta ma deranja cand venea vorba de Ashton.
-Incantata.
De data asta tonul meu fusese o combinatie perfecta intre ironie si nepasare.Exact cum trebuia,nu pitigaiat si nici speriat.
Apoi,am intrebat,fara sa gandesc prea bine inainte de a face asta.
-Vrei ceva anume de la mine?
-Nu,nu chiar…
-Si…atunci?
Se uita de cateva ori in jur,ca si cum se asigura ca nu aude nimeni si apoi spuse:
-Vreau sa stiu exact ceea ce stii tu despre Ashton.
Oau.A fost scurt si direct.Ce ar fi trebuit sa ii zic?
-Vreau sa spun,stii cine a fost tatal lui?
-Un criminal.Da,stiu.
-Pai ai grija.Nu stii de ce e in stare fiul.Chiar daca parintii mei l-au adoptat cu multi ani in urma,inca nu sunt sigura daca este atat de innocent cum pare.
Parca Samantha il placea…?!
-Mi-am dat seama de asta cand i-am marturisit ca il plac,iar a doua zi Alexander a venit si a inceput sa ma loveasca brutal in plina strada fara niciun motiv.Mda,poate de asta…Cine stie,poate…Ash a avut de a face cu asta.
Nu.O parte din mintea mea refuza sa proceseze acea informatie,cum ca Ashton ar fi si el precum tatal lui.
Nu,nu,nu.Nu putea fi posibil.La urma urmei,ma salvase de tipii aia.
-Nu stiu,mai bine ai grija.E tot ce spun.
Am stat cateva clipe cu capul aplecat,privind iarba deasa care se unduia in miscarea vantului.Nu vroiam decat sa dispar de acolo,sa dispar complet din orasul ala,sa dispar pur si simplu din raza vizuala.
-Si…Ce conteaza?am spus eu ca o plangacioasa.Oricum…Nu am nicio legatura cu…Ashton asta de care…Vorbeste toata lumea.Nu-mi pasa,am reusit sa sa bolboresc eu incorigibil,ascunzandu-mi durerea pe care o simteam cand rosteam cuvintele alea.Eu spusesem asta:nu-mi pasa.Defapt imi pasa.Imi pasa cu adevarat.
Samantha ma privi mirata,total uimita de reactia mea ciudata si neasteptata.
-Scuze…,am murmurat eu.Doar ca…E prea ciudat.N-ai cum sa intelegi ce simt acum.Nici chiar eu nu inteleg de ce baiatului asta ii pasa de mine si chiar as vrea sa stiu de ce,dar…In fine,inteleg daca ma consideri o nebuna,am explicat eu foarte serios.
-Stii ce-i ciudat?Ca nu esti nebuna dupa el.Cam fiecare fata din orasul asta a fost indragostita,pe rand,de Ashton.Bineinteles,nici una nu a avut curaj sa ii marturiseasca in afara de mine.
Am zambit incercand sa mi-o imaginez pe Samantha flirtand cu Ashton.Era amuzant.Apoi orice urma de amuzament disparu,lasand loc disperarii.Intrebarea chinuitoare imi rasuna violent in minte:”De ce?De ce?De ce naiba ii pasa lui de mine?”Si am continuat sa intreb asta in gand,pana cand,involuntar,am spus:
-De ce?
Am simtit cum m-am inrosit,incercand sa creez in minte o explicatie.
-De ce as fi nebuna dupa el?am reformulat eu spontan.
-Nu stiu,pare a fi o regula aici…
Am mai stat cateva clipe,punandu-mi din nou intrebarea aceea suparatoare (de ce?de ce?de ce…),privind fix in jos.
-Multumesc de atentinonari.
Samantha zambi apoi spuse:
-Atunci pe mai tarziu.
-Stai,am spus eu repede.De unde stiai unde sunt si de ce ai venit sa ma atentionezi?
-Eram doar in trecere si m-am gandit ca ti-ar prinde bine niste informatii in plus…
Ciudat:de cand le pasau oamenilor asa de mult de mine?
-Aha,ok.
Apoi se indeparta si pleca.

interesant...partea cu "de ce?" seamana cu ce ziceai tu la topicul Dear Diary

neeext am adaugat si cateva imagini sugestive pentru partea asta

Oau.A fost ciudat.Ma rog,a fost ceva la care nu ma asteptasem.Deloc.Am incercat sa trec peste intrebarile care mi se invarteau in cap,incercand sa le ignor complet.Am intrat din nou in sala in care se tinea petrecerea.Allen veni imediat spre mine si ma invita la dans.
-Nu,multumesc.Dar…Trebuie sa plec.
Pe fata lui se putea citi o profunda urma de dezamagire.
-Adica,nu ma simt prea bine,am reusit eu sa spun.
-Aaa,pai...bine.Daca vrei ii spun eu lui Alison ca ai plecat.E ocupata sa desfaca darurile.
-Ok,multumesc.
-Pa,Allen.
Imi facu cu cu mana in timp ce am iesit pe usa in intunericul acela

Capitolul 2
-Ratacita-

Am tresarit cand dintr-un tufis iesi un biet caine care incepu sa latre.Apoi se auzira niste rasete de barbati,apoi o liniste mormantala.Am grabit pasul,amintindu-mi ca Alexander ar putea fi nu foarte departe de mine.Am simtit cum temperatura aerului devine usor mai rece.Strada era extrem de pustie.Nu trecea nicio masina si am simtit cum ma cuprinde din nou teama de singuratate.
Am luat-o spre dreapta,pe o alee intunecata si ingusta.Am vazut pe o strada paralela cativa oameni care vorbeau si radeau zgomotos.Instinctiv,involuntar,aproape fara sa imi dau seama am inceput sa alerg.Sa alerg ca o nebuna neavand nici cea mai vaga idee unde am de gand sa ajung.Apoi am realizat un lucru:ca ma abatusem de mult de la drumul spre casa;mai exact,ma ratacisem,doar din cauza ca am crezut ca acei oameni erau Alexander si ceilalti prieteni ai lui.Am continuat sa alerg,trecand pe langa case,copaci si oameni fara sa ma uit pe unde o iau.
M-am oprit,privind in jur aiurita.Unde naiba ajunsesem?Am cautat mobilul in buzunarul de la jacheta si bineinteles,nu era acolo.Il uitasem (din nou) acasa.Cum se intampla de obicei.Cand trebuie neaparat sa sun pe cineva,nu am mobilul la indemana.
Si oricum,nu era nicio sansa sa ma intorc acasa,habar n-avand nici macar unde sunt.Nu era niciun om prin preajma,ca sa ii cer indrumarea,deci…Da,ma ratacisem intr-un orasel atat de mic;parea chiar ironic...M-am asezat (sau mai potrivit ar fi “m-am prabusit”) la radacina unui copac.M-am culcat cu capul pe pamantul rece privind drept in fata.Nimeni.Nu era nimeni pe strada la ora aceea.Poate spre dimineata va veni cineva si ma va gasi.Ma va gasi intr-o stare deplorabila,plina de noroi,ciufulita si speriata,dar ma va gasi.
Nu trecu mult pana cand primele lacrimi mi-au tradat falsa stare de calm de mai inainte.Apoi,au urmat din ce in ce mai multe lacrimi,adevarate rauri si fluvii de lacrimi.Nu puteam ramane aici,zacand ca o moarta la radacina copacului.Trebuia sa incerc sa gasesc drumul spre casa,dar nu o faceam,de teama ca poate ma ratacesc mai tare decat sunt sau poate ajung (accidental) in alt oras.Asa ca am continuat sa stau nemiscata plangand,plangand si iar plangand.Trecuse foarte mult timp…
… … … … … … … … …
In cele din urma m-am ridicat putin si am observat,pentru prima data,ca singura casa care era pe-aproape era genul de casa din filmele de groaza:fara geamuri,semi-varuita,cu un aspect neingrijit si cu usa de la intrare mereu deschisa.

Am inceput sa meditez la ideea ca poate chiar eu sunt acum intr-un film de groaza (era clar ca starea de nebunie punea stapanire pe mine).Dar inca gandeam lucid,asa ca nu am indraznit sa vad daca locuieste cineva acolo care m-ar putea ajuta.Pentru ca era evident ca nu locuieste nimeni acolo.
Am inceput sa ma gandesc ce s-ar intampla daca nu m-ar gasi nimeni sau daca eu n-as mai fi gasit niciodata drumul spre casa.Gandurile astea ma innebuneau la propriu.Era greu sa
nu ma gandesc la nimic.Defapt,era imposibil.
Mi-am inabusit un ultim suspin in timp ce m-am ridicat in picioare.Simteam cum imi tremura violent tot corpul.M-am prins cu mana de trunchiul copacului ca sa nu cad jos.Am facut cativa pasi pentru a ma asigura ca inca mai pot merge.Am traversat fantomatic strada,cu ochii plini de lacrimi.Am stat cateva minute studiind din exterior casa groazei.Era,intr-adevar amenintatoare si fioroasa.Exact genul acela de casa in care un amator de senzatii tari si-ar omori timpul.
Si totusi…Ce se putea intampla mai exact daca petreceam o noapte acolo,nu in strada,ca o cersetoare?
Am stat,adunandu-mi cat curaj am putut.Am urcat treptele si am ajuns in mansarda veche si prafuita.Lemnele trosneau jalnic sub talpile mele,in timp ce incercam sa indepartez panzele de paianjen din jurul meu.Usa de la intrare era,asa cum presupuneam,neincuiata.Scoase un scartait ingrozitor cand am deschis-o.Intuneric.Intuneric total.
Apoi,am auzit si simtit mai multe lucruri in acelasi timp.Am auzit sunetul slab al unui foc arzand undeva la etaj si am putut simti in aer o aroma vaga de lavanda si fum.Am inhalat acel miros placut si am inceput sa ma plimb prin camera.In vaga lumina a felinarelor de afara care patrundea prin ferestrele sparte am putut distinge o masuta intr-un colt al camerei si langa ea un semineu vechi.In jurul semineului era imprastiata cenusa,care se scurgea prin crapaturile din podea.Am inghitit in sec,in timp ce am privit decorul ala ciudat.
Apoi am urcat scarile,pentru a ajunge la etaj.Aproape ca am tresarit cand am pasit ultima treapta si am auzit pe cineva cum si-a dres vocea.Am ramas nemiscata cateva minute,pregatita sa imi aplic sumarele mele cunostinte de autoaparare pe oricine ar fi putut fi in acea casa.Am mai stat cateva minute cu rasuflarea taiata,pana cand am decis ca persoana care si-a dres vocea fusese doar in imaginatia mea.Asa ca am continuat sa merg pe holul ingust.In partea dreapta erau doua usi care stateau sa cada.Sunetul focului care ardea venea dintr-una din cele doua camere.Am auzit o voce masculina placuta care fredona un cantec trist.Am decis ca asta nu era doar imaginatia mea.Cineva mai era in acea casa.Apoi groaza ma cuprinse total:genul asta de casa putea fi o ascunzatoare perfecta pentru criminali;cel putin asa era si in filme.M-am apropiat de usa de dupa care venea cantecul si zgomotul focului care ardea si m-am aplecat pentru a ma uita prin gaura cheii.Nu am reusit sa vad nimic in afara de praful din acea gaura.Am simtit cum mirosul de lavanda de la parter e mult mai pronuntat aici si,se parea ca vine tot din camera aceea unde ardea focul.Am mai facut cativa pasi si am vazut ca deasupra mea era o trapa,probabil pentru a intra in pod.M-am gandit ca nu e neaparat nevoie sa vad si podul,asa ca am coborat la parter.Am observat ca exista un hol ce facea legatura dintre sala unde era semineul si o bucatarie care a supravietuit unui incendiu,din cate se pare.In mijlocul ei era o masa si in jur cateva scaune din lemn.In bucatarie plutea un miros vag de friptura si aburi.M-am intors din nou in sala cu semineul.Pe un perete atarna un tablou kitsch ciudat,care nu il observasem inainte.

Am luat-o pe un alt coridor care ducea spre un fel de sufragerie sau dormitor.Putea fi sufragerie daca nu avea patul mare si jerpelit,dar ar fi putut fi dormitor daca nu avea televizorul antic si stricat.Era,asadar o combinatie intre cele doua.Am observat intr-un colt al camerei un album de fotografii.Cand l-am deschis,am realizat de fapt ca era…Gol.Nu era nicio fotografie,doar datele si o mica descriere in coltul fiecarei poze.Am citit in graba cateva descrieri:”18.07.1990:Billy si Jennifer-luna de miere in San-Francisco”,”17.02.1993:Jennifer si fiul ei(dupa nastere);poza facuta de Billy” etc.Apoi am ramas blocata cand am citit un biletel care cazuse din album in timp ce il rasfoiam:”Nu inteleg de unde naiba ai dedus ca te-am inselat,oricum,am stiut ca fac o greseala enorma cand m-am casatorit cu tine.Bun,acum scapi de mine,dar il lasi pe Ashton in pace;asta e conditia mea.Oricum,te asigur ca nu ma vei mai gasi dupa ce citesti acest bilet;pur si simplu iti fac tie o favoare.Dar iti jur ca si moarta o sa am grija de baiat.Nu o sa poti sa faci nimic in privinta asta.
(P.S.:Te urasc)
A ta,Jennifer”
Am ramas pur si simplu cu rasuflarea taiata dupa ce am citit acele randuri.In mintea mea s-au conturat mai multe legaturi:Billy-criminalul renumit in Sopchoppy era tatal lui Ashton;Jennifer-sotia lui Billy,mama lui Ashton;Ashton-copilul celor doi si victima lor in acelasi timp.Mama sa,Jennifer s-a sinucis din cauza ca sotul ei a crezut ca l-a inselat.Ashton a ramas fara mama,in timp ce tatal sau l-a abandonat ca pe un gunoi.O intreaga istorie dramatica si tragica mi se intiparea chiar in acel moment in minte.
Am dedus apoi ca aici fusese casa lor,care acum este parasita si poate mai vin unii cersetori (cum ar fi cel de la etaj) si o folosesc drept loc de dormit si relaxat.
Am dedus ca Jennifer fusese probabil prima victima a lui Billy,care nu a fost ucisa tocmai de el,dar totusi victima lui.Apoi urmat altele.
Astea erau informatiile cele mai clare.
Am tresarit cand in spatele meu o voce placuta si calda ma striga pe nume.

Waaaa.
Deci.Ne-ai lasat in suspans. :-ss
Cine eraaaaaaa?!?!

Continua te roooooog. ;x;x;x

Hehe Next

Capitolul 3
-Martora fara voie-



-Aha,am spus eu total absenta la convorbirea celor doi.
-Poftim?spuse Alison,apoi ii arunca lui Allen o privire socata.Serios?Adica,vorbesti serios?
-Aaa,nu.Nu cred.N-am auzit bine ce m-ai intrebat.
Alison isi dadu ochii peste cap si zise:
-Te-am intrebat daca tie chiar iti place de Ashton.
A,asta…
O,nu!Ce ar fi trebuit sa ii spun?Am simtit cum culoarea fetei mele se schimba total,devenind probabil de un rosu aprins.Era stanjenitor.
-Nu,eu…
-Pai si atunci de ce te-ai inrosit toata ca un rac?
Atunci am simtit ca imi vine sa intru in pamant de rusine.
-Alison,nu fii asa de acida…zise Allen.
I-am aruncat pe furis o privire recunoscatoare pentru ca ma salvase.Apoi am nascocit o ceva ca sa schimb subiectul.
-Aaa…Voi stiti ceva de vreo…Casa parasita pe la periferie?
Alison isi lasa privirea in jos zambind.
-Da,chiar este o casa parasita la marginea orasului,spuse ea.De ce?
Ochii ei se ingustara,expresia ei devenind brusc sceptica.
-Aaa,nu…Nu conteaza.Doar ca…
Am ezitat,gandindu-ma la ce sa spun.
-Haide,Alison,e clar ca stie,murmura Allen.
-Ce?Ce sa stiu?am intrebat eu aiurita.
-Pai,nu e evident?Ai descoperit casa aia de la marginea orasului,nu?
Brusc mi-a revenit in minte visul (sau cosmarul,nu ma puteam gandi ce a fost cu adevarat,oscilam deci intre cele doua extreme) care l-am avut in noaptea aceea.Nu trecuse foarte mult de atunci,vreo doua zile.Si totusi,imaginile cu casa aceea erau inca destul de clare,ba chiar dureros de clare…
-Brielle?Fii mai cooperanta si raspunde la intrebare,te rog.
-Defapt,am avut un…Vis…Ciudat cum ca la marginea orasului ar exista o casa parasita.
-Aha…
-Acolo locuieste Ashton,spuse Alison rece.Asta vrei sa stii?
Asta cred ca schimba lucrurile.Oare chiar visasem atunci?Nu,trebuia sa opresc orice nebunie din capul meu sa puna stapanire pe mine.
-Defapt,cred ca asta ai urmarit in tot acest timp de la noi…
-Ce vrei sa spui?am intrebat-o nedumerita.
-Stii la ce ma refer!pufni ea nervoasa.
-Nu,n-am nici cea mai vaga idee,am spus eu cat de calm am putut.
Si nu minteam;nu prea stiam unde ducea discutia asta oricum.
-De asta si stai cu noi.Vrei sa stii cat mai multe despre el.Nu-i asa?Crezi cu adevarat ca tine la tine in vreun fel?Fii serioasa:uraste pe toata lumea!Nu te incredinta ca in cazul tau stau altfel lucrurile.
Allen ii dadu un ghiont lui Alison ca sa o linisteasca dar aceasta incepu sa vorbeasca si mai tare.
-Da,esti o profitoare dupa parerea mea.Si sa nu incerci sa negi asta,pentru ca stii si tu ca asa e.
Am inceput sa vad totul in ceata;lacrimile imi inundau ochii la propriu.Era adevarat?Ceea ce ma durea cel mai tare era ca raspunsul era DA.Da…Era adevarat.Nu incapea nicio urma de indoiala…
-Nu-ti mai face sperante degeaba si renunta la visele tale idioate!Incearca sa vezi realitatea.
Adevarul vorbelor ei ma ardea pe dinauntru.Nu-mi pasa ca toate persoanele s-au intors privind cu interes si amuzament scena si cum eu plang ca o proasta.Chiar profitasem de ea si de Allen?Si,bineinteles,avea dreptate si in privinta faptului ca Ashton ma uraste,la fel ca pe toti ceilalti din jur.Si ce era de facut?Nu ma puteam eschiva,nu puteam sa ma fac ca nu are dreptate pentru ca…Avea.
Allen ii sopti ceva la ureche lui Alison,apoi ea se ridica de la masa cu fata extrem de inexpresiva incat aproape ma sperie.Pentru o clipa m-am intrebat cand a devenit ea atat de…Nu gaseam cuvantul potrivit…Nu chiar rea,dar…Dureros de sincera?Ce ii facusem atat de rau incat sa o fac sa se comporte asa?Era inexplicabil.
Am stat cateva minute,timp in care am plans ascunzandu-mi fata in palme.
Eu si Allen ne-am ridicat de la masa;Allen isi puse un brat pe umarul meu in timp ce am iesit din cafenea.
Cand am simtit ca mi-am mai revenit m-am asezat pe cea mai apropiata banca,privind absenta in gol.Din cand in cand oftam incercand sa elimin orice gand care m-ar fi putut readuce in starea de mai inainte.
Am inventat o metoda sa imi tin mintea ocupata si departe de orice ganduri “nesanatoase”.
Astfel am inceput sa imi amintesc vag de momentele petrecute cu Madison si Selena.Imi era dor de ei…Nu mai reusisem sa vorbesc cu ei nici pe e-mail si am descoperit curand ca si-au schimbat numerele de telefon.
Cu o saptamana sau doua in urma am primit de la Selena o scrisoare.Se mutase in Falmouth.Foarte departe de aici,oricum…Mi-a spus ca Madison si-a gasit in sfarsit o prietena (in generala era considerat un fel de specimen hermafrodit,asadar fetele se amuzau numai la gandul de a iesi cu el).Intr-un fel ma bucuram;intotdeauna isi facuse griji ca nicio fata nu se va indragosti vreodata de el.Dar bineinteles,timpurile se schimba…
Selena,dupa ce a implinit nouasprezece ani (era mai mare decat mine cu trei ani) s-a mutat cu iubitul ei in Falmouth.Din ce scria in scrisoare,se simtea fericita si implinita.Implinita la nouasprezece ani-chestia asta era cam…Trasa de par.Dar asta simtea Selena si ma bucuram si pentru ea.Speram ca ea si Madison sa fie fericiti in continuare,pe tot parcursul vietii lor,pana la adanci batraneti etc. etc.
Dar cumva,stiam ca nu am sa-i mai revad niciodata,cu toate ca au fost cei mai buni prieteni ai mei.In urma lor au ramas doar amintiri frumoase si superficiale in acelasi timp.
Devenisem prea filozofica.In general eram asa,dar nu lasam sa se vada asta.
Nici nu observasem cand disparuse Allen de langa mine si cand s-a intors cu doua doze de cola in mana.
-Hei!zambi el,vazand ca mi-am revenit din visare.
Imi dadu unul din sucuri.
-Mersi,am spus,incercand sa-i raspund la zambet
Se aseza langa mine pe banca si incepu sa soarba din sucul lui.Dupa ceva timp reusi sa spuna:
-Deci,esti ok?
-Da,am mintit eu automat.
Nu eram tocmai “ok”,acum ca mi-am adus aminte de scena din cafenea.Eram pe de parte de a fi ok…
-Pai asta e bine,cred.
-Nu inteleg…am murmurat eu.
-Alison este foarte impulsiva,imi explica el calm ca si cum stia la ce ma refer.
-Aha,am spus,incercand sa ma multumesc doar cu raspunsul acela.
In orice caz,nu era de ajuns.
Apoi saptamanile au continuat sa treaca intr-un mod ciudat,totul devenind in cele din urma un fel de rutina…Alison nu a mai vorbit cu mine si cu Allen (pe care il considera un tradator);majoritatea timpului liber mi-l petreceam cu Allen.Am descoperit ca poate fi un prieten foarte bun (si imi aducea aminte de Madison).
Nu am auzit o vreme buna de Ashton;totusi nu puteam uita visul/cosmarul din seara aceea (inca oscilam intre cele doua extreme).Desi acum o saptamana imi facusem un plan stupid de a ma intoarce sa vad daca locuieste cineva la periferie si daca acel cineva era cine credeam eu ca este.Dar bineinteles,eram prea lasa ca sa verific daca asa stau lucrurile.
La scoala totul era prea plictisitor:orele,pauzele si profesorii.
La ora cu doamna Smith-ora de engleza nu mai stateam in banca alaturi de Alison.Stateam undeva pe randul din mijloc in banca a treia.Si stateam singura.Si…Nu ma deranja.
Acasa stateam toata ziua inchisa in camera mea citind,citind si iar citind…Aproape ca ma saturasem de toate cartile din biblioteca pe care le citisem si le recitisem de atatea ori.
Cand ieseam afara din “vagauna” mea (adica din camera mea) ma intalneam cu Allen.Mergeam intotdeauna la cafeneaua de langa scoala-“Coffee Fact”.
Aveam amandoi grija ca discutiile noastre sa se incadreze in subiectele din sfera scolara.Nu vorbeam niciodata despre Alison si nici despre Ashton.
Intr-o seara,dupa ce citisem de trei ori in ziua aceea “Hamlet” de Shakespeare,am hotarat sa ies sa ma plimb.Parea o seara placuta si linistita.
Ma imbracasem cu un hanorac gri si am iesit afara.
M-am indreptat cu o graba nejustificata spre parc.Cand am ajuns totul parea linistit si pustiu.
M-am asezat la radacina unui copac din apropiere.
Cu toata rutina aceea plictisitoare,ajunsesem cumva sa imi placa Sopchoppy.Nu stiu de ce ajunsesem la concluzia asta.Era un orasel linistit,mult mai linistit decat Nashville.Aici timpul se scurgea lent si uneori placut.Nu ma mai deranja ca singurul meu prieten era Allen.Desi ma durea ca Alison era suparata pe mine.
Si,desi activitatile mele zilnice erau lipsite de importanta si plictisitoare,mie imi placea acea monotonie a vietii.Incepeam sa ma obisnuiesc cu ea.Era mai bine ca Ashton disparuse din peisaj pentru o vreme (defapt nu era nici pe de parte bine,dar tot repetandu-mi ca e mai bine ajungeam sa cred si eu in aberatiile pe care le spuneam).
Aici simteam ca este cu adevarat locul meu.Intotdeauna mi-a placut linistea.Sopchoppy era linistit.In consecinta,imi placea Sopchoppy.Ce ciudat din partea mea sa spun asta…
Cumva momentul meu de reverie fu intrerupt de un fosnet si un murmur de voci care veneau de undeva din spatele meu.O voce de barbat le acoperea pe celelalte.M-am uitat timid sa vad cine era.Am observat cateva siluete negre care se agitau undeva la cativa metri departare de mine.
-La naiba cu asta,ne-a descoperit,spuse unul din ei aratand spre un baiat scund,de vreo treisprezece ani care tremura ca varga.
-Si ce dracu’ facem cu el?Daca il lasam liber sigur ne toarna la politie.Atunci sa vezi distractie,pustiule!spuse o voce proeminenta,care la final se sparse intr-un ras aspru.
Baiatul vorbi repede,fara intrerupere,doar ca nu am inteles nimic;vorbea prea incet.Barbatii izbucnira cu totii in hohote de ras stridente.
-Da,da!I-auzi cum se plange!spuse unul din ei.Taci!Taci din gura,mucosule!
Baiatul incepu sa planga si sa tipe;unul din barbati-cel mai inalt ii dadu o palma puternica peste ceafa.Am incremenit cand am auzit geamatul copilului.
-Hai taci,ca n-o sa dureze mult,oricum…
Unul din ei il ridica in brate pe baiat.Am observat cum acesta se zbatea si jura ca nu va spune nimanui nimic.Habar n-aveam la ce se referea…Ce ar fi trebuit sa spuna?Ma simteam ca intr-unul din acele seriale politiste,cand eram martora fara voie la ceva.
Sunetul unei palme brutale sparse din nou tacerea;baiatul incepu sa tipe si sa ceara ajutor disperat.Pentru un moment m-am gandit sa sun la politie,dar ma temeam ca ma vor auzi si voi avea si eu aceeasi soarta cu a copilului.
-Joe!Alex!Stati de sase cat imi termin eu socotelile cu viermele asta de copil!
Alex?Alex…ander?Alexander!Nu!Nu!Nu!
Nu putea fi adevarat!Abia acum imi dadeam seama ca era Alexander si cu prietenii lui!Cel mai inalt nu il mai vazusem pana atunci,dar pe toti ceilalti ii recunoscusem intr-o clipa.
Nu am mai avut timp sa ma gandesc la nimic,intrucat toate gandurile mele fura intrerupte,in timp ce am asistat la cea mai groaznica scena din viata mea.
In timp ce Joe si Alexander scrutau imprejurimile,alti doi si cu cel mai inalt au inceput sa il loveasca pe copil cu brutalitate pana cand tipetele lui au devenit din ce in ce mai slabe si lipsite de vlaga.
-Asa ii trebuie,spuse unul din ei.
Apoi cel mai inalt ii suci gatul bietului baiat intr-un mod animalic si extrem de brutal.Am tresarit speriata,in mine trezindu-se instinctul de a-l apare pe baiat.Cumva,ochii mei se concentrau doar pe scena aceea.Nu puteam vedea nimic altceva.Apoi,unul din ei scoase un cutit pe care il infipse fara niciun fel de ezitare in pieptul copilului.Ma trecu un fior;credeam ca nu voi vedea asta niciodata in realitate.Poate doar in filme…L-au trantit la pamant si au inceput sa il loveasca in cap cu un bolovan urias.Nu se mai auzea niciun tipat;in schimb se auzeau rasetele lor care nu se potriveau deloc cu scena la care tocmai asistasem.Pe jos era o balta oribila de sange,care se scurgea in canalul aflat la cativa metri distanta.
-Stergeti urmele pana nu vine cineva!
Cel numit Joe ii baga trupul neinsufletit al baiatului intr-un sac de canepa.
Cel mai inalt se indrepta spre unul din stalpii de iluminat.I-am putut distinge fata in penumbra.Avea o expresie acra,de criminal.Parea ca are vreo patruzeci de ani.Hainele ii erau murdare,vechi si jerpelite.In orice caz,arata deplorabil.
-Billy!il striga Alexander.
Acesta ii arunca o privire dispretuitoare.
Alexander se apropie de el si ii puse o mana pe umar:
-Bine lucrat!
O,doamne!Billy…Lucker!
-Hei,Lucker,prinde!striga unul din barbati,aruncandu-i lui Billy o sticla de vin.
Nu!Chiar era Billy Lucker!Nu stiu de ce am avut in tot acest timp senzatia ca a murit.Era viu-cel mai temut criminal din Sopchoppy era viu!
Apoi groaza,frica,teama,ezitarea si misterul se adunara in mine intr-un adevarat amalgam.
Era clar ca nu visam.Nu era nici vis,nici cosmar,era realitatea.
Nu intelegeam cum de s-au intors.Nu intelegeam de ce s-au intors.O vreme totul fusese linistit.
Cu totii au plecat,disparand in intuneric tarand sacul de canepa dupa ei.Billy arunca sticla de vin undeva in iarba,foarte aproape de mine.
Am inceput sa tremur toata gandindu-ma la ceea ce tocmai vazusem.
Bietul baiat!Tot nu intelegeam ce le facuse de a meritat soarta asta…
Dar apoi am ajuns sa observ ca viata in Sopchoppy nu avea sa mai fie la fel de placuta si de usoara ca inainte.Nu.In niciun caz nu avea sa fie ca inainte…
Cu siguranta ca gasca de criminali nu avea sa se opreasca aici.Era de-abia inceputul.De-abia revenisera.
Nu vroiam sa imi imaginez ce alte crime vor mai avea loc.
Oricum,toti locuitorii erau in pericol de moarte:eu,mama,John,Allen,Alison…Ashton…Daca unul din noi s-ar fi intalnit cu Billy,Alexander si ceilalti…Preferam sa nu imi imaginez mai mult de atat.
Ceea ce era cel mai rau era ca asta nu era un simplu vis.Era prea greu sa accept ca asta e defapt realitatea…
In orice caz,fusesem martora la cea mai oribila scena din cate vazusem pana atunci.Eram singura care asistase la acel eveniment.Singura care ar fi stiut ce a patit baiatul cand politia va incepe sa il caute .Si urma sa fie foarte greu sa tin tot ceea ce vazusem numai pentru mine…Poate chiar imposibil.

super!
dar stiai asta... )

Citat :

Apoi cel mai inalt ii suci gatul bietului baiat intr-un mod animalic si extrem de brutal.

:O ma ingrozeste... (rupe gaturi...ca Moca ) )