Love and tragedy

I love ittt. <33
Te rog..next! <3333

Thanx,girls ><

Capitolul 4
-Soc.Realitate.Decizii.-




Nu reuseam sa imi pun ideile in ordine.Nu puteam gandi coerent.Totul era prea ciudat.Imi era greu sa cred ca tot ce am vazut se intamplase cu adevarat.Si totusi,acel copil chiar murise…Nu exista nicio urma de indoiala,eram sigura de asta.
Am mai ramas cateva momente in iarba,timp in care m-am tot gandit la scena de mai inainte.Pentru o vreme nimic nu mi-a mai distras atentia;la un moment dat am stranutat.Am tresarit cand am auzit pe cineva indreptandu-se spre mine.Am incremenit.Pasii se apropiau in ritm alert. Respiratia mi se accelera in timp ce o silueta neagra aparuse in fata mea.O voce masculina oarecum familiara imi vorbi pe un ton aspru: -Ce cauti aici,papusa? M-am ridicat incercand sa-mi pastrez calmul.Am inaintat cativa pasi,dar barbatul ma apuca de brat si ma trase inapoi. -Ce-ai vazut?intreba el poruncitor. Mi-a luat o secunda ca sa imi dau seama la ce se referea.Mai imi lua inca o secunda ca sa ma gandesc la ce sa raspund. -Nu inteleg.Ce ar fi trebuit sa vad?am soptit eu. Omul marai si imi dadu drumul la mana.Am respirat din nou,fiind inca socata. -Sa inteleg ca n-am de ales… La auzul acestor cuvinte am simtit ca e timpul sa fug;cu siguranta era unul din barbatii de mai inainte care il omorasera pe baiatul de 13 ani.Stia ca i-am vazut.
Am aruncat o privire in jur si am luat-o la sanatoasa.Barbatul striga dupa mine,dar nu am avut timp sa ma mai uit inapoi.Pur si simplu am inceput sa alerg.Am iesit din parc si la un moment dat am auzit pe omul care ma urmarea cum scoase un tipat.M-am intors si am vazut ca era intins pe pamant.Cazuse.Dar cum…? Gandurile mi-au fost intrerupte cand un baiat inalt se apropie de mine.Nu…Era imposibil.Defapt,nu.Acum chiar nu visam.Eram sigura suta la suta.Era adevarat.Era real. –Hei,spuse el. Razele palide ale felinarelor ii luminara chipul.Erau aceiasi ochi scandalos de albastri,acelasi par blond-aramiu.Acelasi chip angelic. -Hei,am raspuns eu cu vocea gatuita de emotie.Imposibilitatea situatiei ma uimea.Nu mai intelegeam nimic. Trecu pe langa mine nonsalant si eu,din instinct,l-am urmat;ca si cum ceva ma atragea de el,ca fierul de magnet.Dar simteam ca era ceva mai mult decat atractie-era nevoie.Trebuia sa il urmez din motive necunoscute chiar si mie.
… … … … … … … … …
Nu stiu cat timp am mers (la un moment dat,pierdusem notiunea timpului).In schimb,recunoscusem foarte usor locul unde am ajuns.Era casa din visul meu (care exista si in realitate). Am intrat amandoi in casa (defapt el a intrat,eu l-am urmat).Poate ca daca nu m-as fi aflat in situatia aceea imposibila m-ar fi uimit faptul ca interiorul casei era exact ca interiorul casei din visul meu.
Deodata,Ashton se aseza pe canapeaua prafuita din sufragerie.
-Cum te simti?ma intreba.
-Cred ca sunt bine.Multumesc.
L-am privit uimita cateva secunde,apoi m-am ciupit pe ascuns ca sa fiu sigura ca nu visez…Nu.Nu visam.
-Esti sigura?
-Da,am raspuns aiurita.
Ashton isi lasa privirea in jos si se incrunta.
-Pai,ai vazut multe acolo.Ma indoiesc ca esti bine.
Deci nu eram singura martora la nefericitul eveniment.Dar cum…?Imaginile mi-au revenit in minte intr-un mod dureros de neplacut si…Sangeros.
-Nu chiar atat de multe,m-am eschivat eu.
Ashton nu schita niciun gest.Stia sigur ca am vazut ceva si stia sigur ce.
-Mie imi poti spune.Nu sunt de la politie si oricum,stiu mai multe detalii decat tine in momentul de fata.
Am zambit si i-am zis:
-Daca stii mai multe decat ceea ce stiu eu deja,chiar conteaza ce am vazut?
-Pai…Da,intr-un fel conteaza.Pentru siguranta ta.Daca ai de gand sa spui politiei tot ce ai vazut,ori vei fi considerata nebuna,ori vei fi crezuta si…De aici apar mai multe complicatii.
-Nu aveam de gand sa spun politiei.Serios.
Nu puteam crede cu ce naturalete puteam sa conversez cu acest baiat ciudat,care ura pe toata lumea si era urat de toata lumea.
-Stii cine erau tipii aia?ma intreba.
Am inghitit in sec,apoi am soptit:
-Da.Stiu.
Ridica o spranceana in asteptarea raspunsului meu complet.
-Era tatal tau-Billy,Alexander si inca cativa barbati.
-Deci stii destule incat sa ma denunti la politie daca ti-as spune ce am facut.
Am facut un pas in fata increzatoare,incercand sa par…Curajoasa.
-Ti-am spus ca politia nu are de a face cu ce vorbim noi aici,am zis.Deci,ce ai facut atat de grav?
Ashton ma privi,incercand sa isi ascunda amuzamentul fata de curajul meu fals.
-Nu conteaza,oricum.
Dupa cateva minute in care m-am tot gandit la diverse scenarii cu el ca fiind personajul negativ (desi imi era greu sa cred asta) am spus:
-De ce m-ai adus aici?
-Eu nu te-am adus aici.Tu ai venit aici.
Mi-am dat ochii peste cap.
-Ok.O intrebare mai buna,atunci.De ce m-ai salvat de tipul ala ciudat?
-Pentru ca…Eram prin preajma?spuse el,doar ca enuntul ii iesi ca o intrebare.
-Salvezi oameni de raufacatori cand…Esti prin preajma?
-Nu.Defapt esti singura care am salvat-o.
Am stat cateva clipe gandindu-ma,apoi am spus:
-Uite o alta intrebare:de ce?
-M-ai mai intrebat asta odata.
Am zambit si i-am spus:
-Esti bun!
Incepu sa rada de remarca mea.Am inceput sa ma gandesc la ce credea despre mine in momentul acela:probabil credea ca sunt o disperata.
Apoi mi-am amintit din nou cat de ciudat era totul:vorbeam de parca il cunosteam de ceva timp.Defapt,eu stiam cate ceva despre Ashton,in timp ce el nu stia nimic despre mine.
-Deci,nu vrei sa imi spui ce ai facut asa de rau?
-Desigur ca vreau!spuse el.Doar ca…La ce te-ar ajuta?
Da.E clar ca m-a prins.La ce m-ar fi ajutat daca as fi stiut?Dar,intr-un fel,trebuia sa stiu.
-Pai,putem negocia.Iti pot promite ca nu te voi denunta la politie,indiferent de ce ai facut.(Oricum nu aveam de gand sa il denunt la politie,nici chiar daca ar fi omorat o suta de oameni,dar trebuia sa aflu cumva)
Ashton isi lasa un moment privirea in jos,gandindu-se daca e in regula sa imi accepte compromisul meu prostesc sau nu.Apoi isi ridica privirea si imi spuse foarte vesel:
-Nu!Tot nu m-ai convins.
Am oftat,gandindu-ma la alternative.
-Iti spun ce am vazut eu daca imi spui ce ai facut atat de grav,i-am propus inca o data.
-Ma gandeam…
Am asteptat raspunsul lui incordata.
-Sa incerci sa uiti ce iti voi spune;crezi ca poti?
Nu.
-Da!am mintit eu cu usurinta.Deci imi spui ca daca o sa incerc sa uit ce imi vei spune atunci…Imi vei spune?
Se stramba putin la auzul intrebarii mele intortocheate,apoi spuse zambind:
-Atunci banuiesc ca pot sa am incredere in tine,imi zise,privindu-ma foarte serios.
Am ramas nemiscata si am asteptat.
-Presupun ca si tie iti va fi greu sa auzi asta.
-Presupun.Dar asta nu conteaza,i-am zis.Deci?
Ashton ofta si imi spuse:
-Nu.
-Nu?am repetat eu,putin enervata.Dar tocmai…
Ezita un moment si apoi vorbi din nou:
-Nu.Nu trebuie sa stii.Scuze.Si,oricum,voi-oamenii nu uitati prea usor lucruri importante.
Nu ma deranja faptul ca l-am enervat.In schimb eram curioasa sa aflu la ce se referea cand spunea-“voi oamenii”.El nu era…om?
Privirea sa ascundea mai multe emotii:furie,tristete,furie din nou…
-Atunci multumesc,i-am spus eu pe un ton acid si am plecat.
As fi fost poate mai putin dramatica la faza asta,dar pur si simplu nu am vrut.
Si,in plus,acum erau doua mari secrete:ceea ce facuse atat de rau si inca o intrebare:era extraterestru?Adica,si el era om.De ce spusese “voi-oamenii”?Doar nu apartinea unei specii intergalactice,nu?
Asta ramanea de vazut.
***
In perioada care a urmat devenisem din ce in ce mai inchisa in mine.Aproape ca nu mai vorbeam cu nimeni in afara de Allen si mama.Si cand vorbeam cu ei,subiectele de discutie deveneau din ce in ce mai seci de fiecare data.
La scoala nu eram afectata.Continuam sa iau note de 10,doar ca devenisem mult prea aeriana si visatoare in timpul orelor.
Acasa imi petreceam timpul ascultand muzica incontinuu.Aproape ca invatasem versurile cantecelor din playlist-ul meu pe de rost.Si un vers il repetam obsesiv in minte:”Is just a dream,he will never come back again”.Poate pentru ca versul respectiv descria perfect realitatea.Era adevarat:traiam o iluzie.Poate ca in tot acest timp totul fusese doar o iluzie trista menita sa ma faca sa sufar.Dar nu puteam ceda atat de usor.
Poate ca daca nu as mai fi venit in Sopchoppy ar fi fost mai bine.Nu as mai fi intalnit atatia oameni si…extraterestri.Poate ca mai era o sansa,dar am pierdut-o oricum.Asa ca…Ce rost mai avea acum?
Apoi,am realizat mai multe lucruri in acelasi timp.Nu eram folositoare.Nu aveam prieteni.Ma simteam distrusa.Suna exact ca un caz tipic de adolescent.Nimic nou.Dar pentru mine era nou:toate trairile si toate emotiile.
Poate ca exista o solutie…Dar asta ar fi insemnat ca sunt o lasa.
Si solutia aia imi dadea fiori:sa fug de acasa…Asta era ceva cu totul diferit,bineinteles.Diferit si straniu.Nu puteam face asta…Ce-ar fi spus mama?Mama se va supara,dar ii va trece,imi sopti o voce in capul meu.Ce vor crede profesorii si cei de la scoala?Cu timpul vor uita;la urma urmei,tu nu insemni nimic pentru ei,spuse aceeasi voce.Asta era adevarat,dar ce va crede Allen si…Alison?Allen va fi trist,dar ce mai conteaza acum?Si Alison nu mai este prietena ta de mult timp.Cat pesimism!Sau poate ca nu…Oare incepeam sa inebunesc?Evident ca da,sopti vocea din capul meu.
-Si ce?am strigat eu,rupand tacerea din jurul meu.
Si apoi am fost convinsa ca asta trebuia sa fac:Sa plec o vreme de acasa.Unde?Ce-i drept,unde vedeam cu ochii.De ce?Raspunsul la aceasta intrebare era evident.
Trebuia sa scap.
Nu vei reusi,ma avertiza vocea pentru ultima oara…

Woaaa.;x

Deci pleci d'acasa :>
Cool.

NEXTTTT!!! ;x

sunt geniale. felicitari, zoey!

daca vrei poti sa astepti sa nu pui unul dupa altu sa aiba lumea timp sa citeasca )



><

Nuuu,pune'le unele dp altele.
Ca sa nu ramanem in suspans foarte tare! )
Oricum,abia astept nextu'''' ;ooo

Ma bucur mult ca va place ><
Ei bine, capitolele le pun atat de repede deoarece sunt deja scrise,intrucat am scris pana la capitolul 14.

Next

Capitolul 5
-Ruleta ruseasca-




Era aproape miezul noptii cand luasem minunata decizie de a fugi de acasa.Trebuia sa ii scriu mamei macar un bilet ca sa stie ca am plecat.Simteam fiorii adrenalinei in tot corpul.Eram pe punctul de a fugi de acasa…Nu imi venea sa cred asta.
Am luat un pix colorat din penarul de pe birou si am rupt o foaie din carnetelul meu preferat.
Mana imi tremura in timp ce am inceput sa scriu primele cuvinte.Stiam ca totul e o nebunie.Stiam ca trebuia sa gandesc rational,dar nu reuseam.Stiam ca se putea intampla ceva rau,dar atunci incercam sa omit acel detaliu important.
Varful pixului aluneca incet pe hartie in timp ce cateva lacrimi mi-au dat de gol emotiile puternice care ma coplesisera.Le-am sters repede si am continuat sa scriu.
Cand am terminat,am recitit biletelul in soapta:

“Mama,
Imi pare rau pentru asta,dar promit ca o sa ma intorc.Nu o sa ma duc in niciun loc periculos si nu o sa ma apuc de nicio activitate…Nesanatoasa pentru mine.Nu te ingrijora.Voi fi bine.Te iubesc si imi pare rau.
Brielle”

Biletul era scurt si la obiect.Nu trebuia sa dau detalii plictisitoare ca de exemplu-de ce m-am hotarat sa fug de acasa.L-am impaturit si l-am lasat la vedere pe masa.
Apoi am deschis usor geamul.Am fost intampinata de intunericul inspaimantator si sumbru al noptii.Am oftat resimtind frigul de afara.
Mi-am luat repede rucsacul in care aveam toti cei 250$ (pe care tocmai ii luasem din pusculita mea;aveam de gand sa strang bani pana la optsprezece ani,dar acum era cu siguranta o situatie de urgenta si aveam nevoie de ei).Mi-am pus un hanorac pe mine si am deschis fereastra mai larg.
O adiere usoara imi ciufuli parul.Am zambit,aproape simtind gustul libertatii.Fiecare celula din corpul meu era constienta ca greseam in acel moment,dar nu imi pasa deloc.
Am inspirat adanc aerul binefacator si curat de afara si m-am suit pe pervaz.O noua adiere imi racori fruntea fierbinte.Am inhalat aerul dulce si rece al noptii;m-am ridicat incet in picioare pe pervaz si am sarit in copacul care se afla la un metru distanta de fereastra mea.
Am alunecat si era sa cad,dar m-am agatat cu mana imediat de o ramura si m-am redresat.Imi tremurau genunchii;defapt tremuram toata de emotie si teama.Am masurat cu privirea distanta uimitoare care era intre mine si pamant.Aproape ca mi se facuse rau,dar am mai luat o gura mare de aer si mi-am revenit in scurt timp.Frunzele fosneau incet la urechea mea.Pentru un moment am crezut ca sunt strigata de cineva.Am ezitat cateva clipe.Sa raspund si sa imi recunosc fapta sau sa ma bazez ca ceea ce am auzit fusese doar in imaginatia mea?Am decis sa pun totul pe seama imaginatiei mele.
Dar eram hotarata sa plec si nu imi puteam schimba decizia in
acel moment;as fi fost o lasa daca as fi facut-o.Asa ca am alunecat usor printre ramurile copacului pana am ajuns aproape de sol.Atunci am sarit si am cazut in iarba.
M-am ridicat si m-am scuturat de praf, apoi am pornit viteaza inainte pe strada pustie.

Da.Probabil ca am mers cateva ore bune.Sau poate ca doar ma invartisem in cerc pentru ca aveam ciudata senzatie de deja-vu.
Dar nu ma deranja nici ideea ca iesisem din oras, chiar daca locurile mi se pareau oarecum familiare.
Poate ca ultima varianta era cea corecta. Stiam ca ajunsesem departe in doar cateva ore.Pentru ca in majoritatea timpului alergasem.Deci nu m-ar fi mirat faptul ca eram in alt oras probabil.Sau,ma rog,aproape de un oras.
Si chiar vroiam sa ajung mai repede aproape de civilizatie,pentru ca pustietatea din jur ma sufoca.Plus ca imi era foame si trebuia sa gasesc vreun fast-food sau vreun restaurant cat mai repede.
In jurul meu erau dealuri si pe alocuri copaci uscati.Soseaua era goala de parca apartinea unui scenariu apocaliptic.
Puteam zari la o distanta estimabila de cativa kilometri luminitele slabe ale unui oras ce palpaiau si,din cand in cand se stingeau.
Am presupus ca acel oras era Tallahassee.Nu puteam ajunge mai departe de Tallahassee intr-un timp atat de scurt.
Pana la urma foamea ma dobori si am hotarat sa mananc un baton de cereale din rucsac.Si totusi,dupa ce l-am mancat,inca imi era foame…
Asa ca am renuntat la plimbatul pe strada pustie si am recurs imediat la alergat.Mi se parea mult mai practic in acel moment,cand stiam ca mai am vreo treizeci si ceva de kilometri de parcurs pana sa ajung in oras.

Am ajuns in Tallahassee a doua zi, pe inserat.Am scapat dintr-odata de claustrofobia ce ma cuprindea cand eram inconjurata de dealuri,cand in jurul meu era atata spatiu liber.In mod normal,ar fi trebuit sa ma simt sufocata intr-un spatiu mic si inghesuit.Ei,la mine era exact invers.
Cand am intrat in oras m-am simtit brusc confortabil,ca acasa.Locul semana izbitor de mult cu Sopchoppy.Astfel m-am linistit automat.
Am hoinarit doua ore prin oras ca o idioata,holbandu-ma la constructii si la oameni.Apoi mi-am amintit scopul meu:trebuia sa gasesc un restaurant sau un fast food.Muream de foame de o zi intreaga.
Dupa inca o jumatate de ora am gasit un restaurant micut numit Andrew’s Capital.Am intrat fara tragere de inima simtind cum stomacul meu o lua razna,fiind hotarat sa explodeze de foame chiar in acel moment.
Localul era micut,intunecat si inauntru mirosea a fum de tigara.Mi-am tinut cateva secunde respiratia,incercand sa imi stapanesc greata provocata de fum.
M-am dus la o masa mai retrasa,intr-o zona cu separeuri.
Mi-am comandat o portie de cartofi prajiti si un burger cu pui.Pana cand a sosit comanda,stomacul meu urla incontinuu in mine,gata sa porneasca un al treilea razboi mondial daca nu mancam in timp util.
Si tocmai cand eu si stomacul meu-cat de ciudat era sa ma gandesc ca suntem doua entitati separate-incepusem sa credem ca ne-a venit sfarsitul si ca vom muri de foame…A aparut in sfarsit chelnerita cu comanda mea.
-Multumesc,am mormait eu.
Am incercat sa nu mananc repede si sa imi amintesc de bunele maniere din timpul mesei,ca sa nu para ca nu am mai vazut un burger in viata mea.
Desigur,stomacul meu gemea si maraia inca;dar am fost extrem de recunoscatoare cand s-a oprit.
In cele din urma am terminat si am ramas la masa,asteptand nota de plata.
Se auzea in surdina o melodie cu accente rock.Mi-am acoperit urechile,incercand sa nu mai aud nimic.Functionase.Si in felul asta m-am linistit.
Am inchis ochii si pentru scurt timp am cazut in visare.
… … … … … … … … …
Am fost trezita de mai multe sunete:un murmur panicat de voci,o usa care se trantea incontinuu si niste pasi care se indreptau grabiti spre iesire.
Apoi se auzi sunetul unui pistol care se descarca in aer.Toate zgomotele s-au oprit deodata.Lumea care mai ramasese inauntru amuti.
Nu mi-a luat foarte mult sa imi dau seama ce se intampla.
M-am furisat speriata sub masa si mi-am scos repede telefonul.Mainile imi tremurau in timp ce formam numarul de la politie.Am apasat pe butonul “Call” si am asteptat cu rasuflarea taiata.In momentul acela am descoperit ca reteaua era cazuta…Prost moment.
Am ramas acolo,tremurand din toate incheieturile.Linistea apasatoare fu brusc intrerupta de o voce groasa si aspra de barbat:
-Daca mai misca unul jur ca il impusc fix in cap!spuse accentuand fiecare cuvant.
Respiram greu si,pe langa asta,lacrimile care imi curgeau din ochi imi tradau emotiile.
-E un jaf…,se auzi o soapta panicata.
Un jaf intr-un restaurant?Cam ciudat…Dar nu aveam timp sa ma gandesc la asta.Nu in acel moment.
M-am ridicat de sub masa pentru a vedea cine erau asa-zisii banditi.Doar ca in acel moment am fost prinsa.Barbatul cel mai inalt ma scruta cu privirea si se apropie de mine cu pasi mari.
-Cu tine ce-i?ma intreba.
Nu reuseam sa spun nimic.Ma uitam speriata la omul urias din fata mea.El repeta intrebarea,pe un ton apasat.
-Mike!striga barbatul cand vazu ca nu am de gand sa raspund.Ai chef de un joc?
In fata mea mai veni un alt barbat,ceva mai scund si cu parul roscat.Avea hainele jerpelite si murdare.Peste camasa rupta purta o jacheta de piele.Imi zambi in momentul cand m-am uitat urat la el.
Vroiam sa fiu oriunde numai nu acolo.
-Daca reusesti iti dau 300 de dolari,ii spuse barbatul lui Mike.
Apoi imi spuse:
-Hai!Ridica-te!
Celalalt ma ridica cu brutalitate si ma impinse in fata.
Oamenii se uitau inspaimantati.
-Aseaza-te,porunci cel inalt aratandu-mi o masa de doua persoane.
Am ezitat,apoi m-am asezat pe unul din scaune.Mike se aseza in fata mea.Ma cerceta suspicios;dupa cateva minute scoase un pistol din buzunarul jachetei.
Am ajuns la concluzia ca nici nu se putea mai rau!Am facut imediat legatura.Urma sa jucam…Ruleta ruseasca.Cel mai idiot si infiorator joc de pe suprafata pamantului.Credeam ca o sa vad asa ceva doar in filme,dar acum urma sa traiesc asta pe pielea mea.Asa imi trebuia daca fugeam de acasa si adormeam prin restaurante in asteptarea notei de plata.Din nou:prost moment.
-Succes,imi spuse Mike,zambind diabolic.
Am inghitit in sec si am simtit cum respiratia mi se accelera.
Prima data fu ca un soc.Se auzi doar o pocnitura,dar niciun glonte nu iesi din pistol.
A doua oara nimic.
A treia oara nimic.
A patra oara nimic.
A cincea oara-memorabil!O simpla apasare pe tragaci.Apoi o pocnitura infernala.O secunda de inconstienta.Apoi glontele zbura pe langa capul meu cu viteza luminii,cat pe-aci sa ma atinga.Eram ametita.
Nu credeam ca va mai fi si o a sasea oara.Era prea mult dar nu aveam puterea sa intervin,chiar daca viata mea era in joc.Si a sasea oara avea sa fie decisiva.Poate chiar urma sa mor.Sansele erau mai mari de 90%.
Am inchis ochii,asteptandu-mi resemnata moartea.
Am inceput sa numar in gand secundele.
Unu,doi,trei,patru,cinci,…
… … … … … … … … …
Nouazeci si doi,nouazeci si trei,nouazeci si patru…
… … … … … … … … …
Nu stiu cat avea sa mai dureze.O eternitate?Sau poate mai putin…Am inceput sa ma gandesc daca lui Mike i se facu mila de mine.Dar asta era imposibil,bineinteles.Din privirea lui puteam deduce ca nu avea sa i se faca mila;si nu admitea sa fie induplecat sau dus cu zaharelul.Avea sange rece.Vroia banii promisi.Nu avea de gand sa cedeze.
Am privit pe furis cei cativa oameni care nu au reusit sa fuga;ma priveau ingroziti,ca si cum isi asteptau randul.
Apoi am analizat situatia mai bine:poate ca daca nu as fi adormit acum nu as fi fost in pragul mortii.Poate.
In schimb,cu siguranta as fi fost in perfecta liniste si siguranta daca nu as fi luat decizia aia prosteasca.Primele regrete isi faceau deja aparitia.
Curand,emotiile mele s-au transpus in lacrimi care se scurgeau pe masa de lemn.Din cand in cand mai scapam cate un suspin deznadajduit,inca sperand sa citesc in ochii ucigasului cea mai mica urma de compasiune pentru suferinta prin care treceam.
Si bineinteles,nu citeam nimic.Nu desluseam nimic.Ochii ii erau reci si inghetati.Nu simtea nimic.Foarte prost moment!
Atinse incet tragaciul,gata sa traga,cand…Cand cineva i-a distras atentia si l-a intrerupt.
Nu venise politia.
Nu venise Super-Man.
Mai exact,nu venise nimeni care sa ma fi putut salva in acel moment,dar eram resemnata numai ca il puteam vedea si ca el era cel care venise si nu altcineva.
Se indrepta furios spre masa la care ma aflam.Ma privi scurt-si in acea scurta secunda chipul i se imblanzi si mi s-a parut ca mi-a zambit-apoi s-a indreptat spre Mike si ii smulse pistolul din mana.
Multumesc,multumesc,multumesc!
Repetam acele cuvinte in mintea mea de mii de ori,bucuroasa ca aproape scapasem.
-Acum ati face bine sa va carati de aici inainte sa ajunga politia.E la cateva strazi distanta,spuse Ashton maraind.
La inceput s-au uitat derutati la el,apoi au spus:
-Multumim,pustiule!Ne-ai stricat distractia!
Curand incepu sa se auda o sirena de politie.Pe masura ce secundele treceau,sunetul ei era din ce in ce mai pronuntat.
Cel mai inalt le spuse:
-Haideti,baieti!Sa mergem.N-are rost sa mai stam.
-Si cu banii,sefu’?
-Da-i dracu’ de bani!Macar ne-am distrat speriindu-i pe fraierii astia!spuse el nepasator aratand spre ceilalti oameni.
-Si partea mea?intreba revoltat Mike.
-Esti un idiot,spuse simplu barbatul cel inalt.N-ai castigat,asta e.
Mike se ridica de la masa,imi arunca o privire ucigatoare;era vizibil dezamagit ca nu apucase sa castige nimic.Dar nu imi pasa.
Toti oamenii au iesit imediat din restaurant.Se auzea din nou acel murmur de voci,dar nimeni nu mai era atat de speriat ca inainte.Toti erau,din cate se pare,foarte recunoscatori ca scapasera.
Au ramas doar doi oameni:eu si Ashton.
Inima imi batea nebuneste,gata sa sara din piept chiar in acel moment.Din nou mi s-a parut ca a zambit.Sau poate chiar o facuse si nu doar mi se paruse.
-Noroc chior,am mormait eu.
-Nu chiar…,spuse el dezaprobator.
Sirena politiei se auzea din ce in ce mai tare in timp ce se apropia.Nu vroiam sa suport interogatoriul politiei.La urma urmei,eram martora la cele intamplate si daca mai zaboveam pe acolo,aveam sa ajung la sectia de politie.Mi-am luat rucsacul si am iesit din restaurant.Pasii lui Ashton se auzeau in spatele meu.
Am continuat sa merg pe alee,pana cand m-am intors spre el si i-am spus:
-Avem cumva vreo destinatie comuna?
-Nu,spuse zambind (de data asta nu m-am inselat;chiar a zambit).Sunt doar curios ce cauti prin orasul asta singura,noaptea (ce coincidenta-acelasi lucru vroiam sa stiu si eu despre el).Stii macar cat e ceasul?
-Nu,i-am raspuns.
-Aha,oricum…Nu asta e important.Dar…Ai venit aici singura?
-Mda,am zis eu.De fapt am fugit de acasa.Mi-am plecat capul in jos rusinata ca am recunoscut asta;cu siguranta credea ca e un gest prostesc ce am facut eu.Deci cu siguranta credea ca sunt o proasta.
El se uita uimit la mine si spuse:
-De…ce?
-Pentru ca sunt o rebela,am oftat eu.De fapt nu eram nici pe departe o rebela,dar mai conta?
-Nu prea pari genul…
M-am intors si am continuat sa merg pe alee.Ashton ma ajunse din urma si isi potrivi pasul cu mine.
-Si unde ai de gand sa te duci acum?spuse amuzat.
-Nu stiu,am recunoscut eu.Poate la un hotel.
Cateva minute nu am mai spus nimic nici unul dintre noi.
-Bun.De ce ma urmaresti?am intrebat.
-Nu te urmaresc.Te insotesc doar pana gasesti un hotel.Ca sa fiu sigur ca nu ratacesti pe strazi de nebuna la ora asta.
-Aha,am spus;deci chiar ma credea nebuna pana la urma.Si oricum,diferenta dintre urmarit si insotit mi se parea insignifianta in acel moment…
***
Pana la urma m-am cazat la Four Points;pentru o noapte am platit cincizeci de dolari.Mi s-a parut rezonabil.Dimineata nu am mai luat micul dejun,ci m-am grabit sa plec.Vroiam sa plec din Tallahassee.
Nu stiu sigur unde aveam sa ma duc.Speram sa ma duc in Falmouth,acolo unde locuia in prezent Selena,dar era o distanta uriasa de vreo 911 kilometri pana acolo.Poate reuseam sa ajung in Falmouth cu un autocar.Slabe sanse,in orice caz.
Pe la ora 11:00 A.M. iesisem din hotel.Aproape era sa cad jos din picioare cand l-am vazut in fata hotelului pe Ashton.

Foarte frumos.
Acum te-ai gasit sa te opresti?!?!?!
Te rooooooooog.
Pune nextu' :xxxxxxx
Sau pune-le odata pe toate ca eu innebunesc daca nu aflu sfarsitul. Zau. ;-w
E o poveste suuuper. ;xx

Povestea nu se opreste oricum la capitolul 14...Va continua; doar ca eu pana acolo am scris
Mai astept un comentariu sau doua si pun next-ul

damn abia astept nextuu'. ;xx
E ficu' meu preferaaaaaaaaaaat.;x
Chiar vreau sa stiu cum ste termina. =x

e super
dar stiai asta
eu l-am citit inainte
next...

haii zoeeyyy <33 ce mai astepti?:>
unde e nextu`?:xx

Ma bucur ca v-a placut >:d< Uitati urmatorul capitol!

Capitolul 6:Hotarata

Mai corect ar fi “era sa fac infarct” cand l-am fazut acolo.Avea mainile in buzunar,zambea si imi facea cu mana.M-am oprit cu gura cascata pe treptele hotelului.Cu siguranta aratam stupid.Mai intai,fluturii din stomac imi amintira ca trebuie sa respir si sa raman in picioare; plus ca amenintau sa dea pe dinafara.Apoi inima mea a inceput sa bata frenetic cand l-am vazut stand acolo.Am ridicat mana care imi tremura si l-am salutat si eu.Cand am simtit ca pot merge din nou,am coborat scarile si m-am dus direct la el.

-Ce cauti aici?am intrebat accentuand fiecare cuvant.

-Te deranjeaza ca sunt aici?

-Nu.Numai ca nu inteleg.

-Ce nu intelegi?

Mi-am lasat privirea in jos cautand un raspuns.

-Aaa…Pai doar incercam sa ma asigur ca vei ajunge acasa inainte sa apara complicatii prea mari in Sopchoppy,imi explica.

-Acasa?!am pufnit eu.Complicatii? Oricum nu am de gand sa ma intorc,am continuat aproape enervata.

-Ba da.N-o sa supravietuiesti singura pe strazi decat cateva saptamani…

-Imi asum raspunderea,am spus si am inaintat,incercand sa plec.Brusc,ma apuca de brat si ma trase inapoi.La atingerea lui intamplatoare,am simtit cum fluturii din stomac au inceput sa bata frenetic din aripi.

-Nici macar nu esti majora si iti asumi raspunderea?spuse el amuzat,desi tonul lui era serios.

-Da,exact asta fac,i-am raspuns,incercand sa par responsabila.Acum lasa-ma sa plec.Vreau sa ajung in Falmouth.

Incepu sa rada.

-Falmouth?N-o sa ajungi acolo nici intr-o mie de ani!Pe langa faptul ca vei fi obosita si infometata,mai sunt si…

-Imi place sa imi sfidez puterile,l-am intrerupt.Serios,chiar ma grabesc.

-Nu.Pana diseara vei ajunge in Sopchoppy.Presupun ca n-ai nici cea mai vaga idee despre ce faci si de asta esti atat de pornita impotriva mea si a ceea ce e bun pentru tine.

Mi-a luat numai o secunda ca sa ii inteleg cuvintele si sa stiu stiu ce sa raspund.

-Stai putin.In primul rand ce-ti pasa tie de mine?l-am provocat eu.Si,in al doilea rand,nu ma cunosti.De ce te porti ca si cum ai sti cine sunt si m-ai cunoaste de o viata?

De data aceea l-am prins cu garda jos.Ii trebui cateva secunde sa isi formuleze raspunsul.

-Nu stiu cum…Sa explic,murmura el.Si nici nu cred ca o sa iti pot explica prea curand.

Isi muta privirea in alta parte dupa ce spuse acele cuvinte.Involuntar,dupa ce a spus asta,mi-am amintit ca era un extraterestru sau ceva de genul.

-Atunci nu e nevoie sa imi explici.Tot ce trebuie sa faci este sa ma lasi sa plec.Nu-ti cer chiar atat de mult.

Am mai inaintat cativa pasi,dar el se opuse,venind in fata mea.

-Vad ca tu esti cel pornit impotriva mea,am mormait eu.

Ochii ii sclipira,dar nu spuse nimic.Pentru o clipa mi s-a parut ca priveste in gol.

-Iar eu vad ca incerci sa fii cat poti tu de incapatanata.Poate e randul meu sa te denunt la politie,spuse zambind.Mi-a luat o clipa sa inteleg la ce se referea.I-am zambit la randul meu si i-am zis:

-Eu cel putin nu te-am denuntat.Dar niciodata nu e prea tarziu…

-Nici macar nu stii ce-am facut ca sa ai dreptul sa faci asta.Inca zambea.Dar nu glumesc,continua el.Sunt gata sa implic politia in treaba asta daca refuzi sa te intorci acasa.

Totusi din tonul lui puteam deduce ca nu vorbea serios.

“De ce naiba trebuia sa fie asa de convingator?De ce naiba trebuie sa fie asa de convingator?” ,incepusem sa-mi repet obsesiv in minte.

-Voi ajunge in Falmouth in cateva saptamani.Ma bucur ca te-am revazut,am spus,dar si incercrea aceea de a pleca a fost inutila.Se puse din nou in fata mea si ma opri.

-Ba nu.

Am oftat si mi-am dat ochii peste cap.Vad ca nu se lasa.Chiar avea de gand sa ma trimita inapoi in Sopchoppy.Deci…

-Bine,am spus eu.Maine imi cumpar bilete de tren si ma intorc acasa.Intentia mea era sa iau bilete de tren spre oricare alt oras,numai nu Sopchoppy,bineinteles.Imi cam trecuse entuziasmul sa merg in Falmouth.Oricum era prea departe.Asa ca…Noua mea destinatie era in momentul acela necunoscuta.

Ghinion.Isi dadu seama imediat de intentiile mele.

-Ma vad nevoit sa te duc eu in Sopchoppy.

Inima mea reactiona cand a auzit asta.

-Sa ma duci…Tu?am intrebat,dar tonul vocii mele era mai nerabdator decat intentionasem.

-Pai si eu ma duc tot in Sopchoppy.Daca nu te deranjeaza,pot merge cu tine.

Am meditat un moment la oferta tentanta,apoi am raspuns:

-Bine.

Bine?Nu-mi venea sa cred ca acceptasem.

Apoi au inceput sa afara remuscarile:scandalul pe care mi-l va face mama nu urma sa fie placut.In plus,la scoala,toti se vor uita ciudat la mine si voi fi barfita la fiecare coltisor de strada.La naiba,la naiba,la naiba.

Dar am incercat sa nu ma gandesc la urmarile intoarcerii mele;am incercat sa ma gandesc doar la calatoria scurta pana in Sopchoppy cu trenul.

-Accepti?intreba el uimit.

-Asa se pare,am spus si am dat din umeri.

Ridica o spranceana intrebator dar nu spuse nimic.

-Iti schimbi repede optiunile,observa Ashton intr-un final.

-Aha,a fost tot ce am putut spune.

***

Ashton facuse o alegere mai mult decat buna cand cumparase bilete intr-un compartiment neaglomerat.Si cand spun neaglomerat ma refer la faptul ca nu mai fusese nimeni in compartiment cu noi in timpul calatoriei.

Calatoria paruse,spre surprinderea mea,mai lunga decat ma asteptasem.

Plecasem la ora 14:15 din Tallahassee.Pe cer incepura sa se adune nori de ploaie.Brusc si aerul de afara devenise surprinzator de rece.Am tremurat,dar schimbarea de temperatura nu ma deranja atat de tare.

In tren era ceva mai cald din fericire.Ma asezasem langa fereastra,iar Ashton in fata mea.

Ma uitam pe geam;incepuse sa ploua.Geamurile se aburisera si vedeam incetosat locurile pe langa care treceam.Compartimentul era umplut de o lumina gri,bolnavicioasa.

In mintea mea au inceput sa prinda contur diverse scenarii cu intoarcerea mea acasa.

Cu siguranta mama va lesina de surprindere.Apoi,cand isi va reveni in simtiri,urma sa ma certe.Si apoi va lesina din nou.La final,imi va repeta intr-una urmarile si morala acestui episod cu plecatul de acasa…

-Cred ca ar trebui sa ai idee ca si tu esti implicat in asta.Vreau sa spun,tu m-ai obligat sa ma intorc.

-Bineinteles,spuse cu nonsalanta.

Am oftat,indreptandu-mi privirea spre fereastra.Ploaia cadea sacadat;mi-am lipit obrazul de geamul rece.Cumva imi facea bine,intrucat imi era foarte cald.

-Esti dispus sa imi spui ceva?am intrebat aproape soptit.

-Da,raspunse fara sa se gandeasca dinainte.

Am ezitat o clipa,osciland intre cele doua intrebari care as fi putut sa i le pun…

-Vroiam sa stiu,am inceput eu,ce ai facut asa de rau…Iti…Amintesti?
Ii lua cateva secunde sa imi raspunda.

-Da,imi amintesc cand ti-am spus asta.Probabil nu m-am gandit cand am spus chestia aia.

-Aha,pentru tine chiar nu conteaza?Sau preferi sa nu mai afle nimeni?

Facu o grimasa de neplacere la auzul intrebarilor mele.

-Nu e vorba de asta,doar ca e o poveste mai lunga si totul se leaga;n-ai cum sa intelegi daca…,ezita un moment,dar nu isi mai continua ideea.Si sunt multe lucruri care pur si simplu nu merita spuse,isi incheie el simplu fraza.

Nu stiu de ce aveam senzatia ca tocmai vorbise ca Nostradamus:intr-un stil incalacit si fara inteles.

-Nu merita?am repetat eu pentru mine.

Dadu din cap si isi indrepta capul spre fereastra.

-Scuze,am murmurat eu.Uneori nu ma gandesc de doua ori inainte sa intreb ceva.

Inca se uita pe geam cand i-am spus asta.Dar parea ca nu era atent.Se gandea.La ce?

S-a suparat,imi sopti o voce in capul meu.Da,probabil fusesem o proasta sa nu observ un lucru atat de evident…

Am oftat si mi-am lasat capul pe tetiera scaunului.La un moment dat am cazut in inconstienta.

… … … … … … … … …

Cand am deschis ochii,lumina gri ce umpluse pana atunci compartimentul fusese inlocuita de una mai calda si aurie.Ploaia se oprise,aparand soarele.

Am observat ca trenul statea pe loc.Era ora 14:52.Ajunsesem repede…

Ashton tocmai isi punea o geaca pe el.Mi-am dat seama ca ar trebui si eu sa ma pregatesc sa cobor.Mi-am pus un hanorac pe mine si mi-am luat rucsacul.Usile glisante de la compartiment se intepenisera si s-au deschis foarte greu.Am inaintat pe coridorul ingust si aglomerat.Ashton era in fata mea,facandu-ne loc in multime ca sa putem trece.In cele din urma am reusit sa coboram.

Afara temperatura era perfecta:nici prea cald,nici prea frig.Peronul garii nu era insa foarte aglomerat.Erau in jur de cincizeci de oameni,nu mai mult.Apoi am realizat un lucru bizar:in ciuda faptului ca ma aflam in Sopchoppy,nu eram bosumflata cand ma gandeam la cearta de acasa.

Am hotarat sa nu iau un taxi,intrucat casa mea era doar la un kilometru sau doi departe de gara.Deci am mers pe jos.

Ashton m-a condus pana acasa.

Pe parcursul acelui drum scurt nu am mai spus nimic amandoi.Poate pentru ca nu mai era nimic de spus.Sau…Poate inca era suparat…

In orice caz,dupa toata intamplarea asta nu aveam sa-l mai vad prea curand…Poate doar intr-un vis sau…Cand voi avea necazuri din nou…?Abia atunci realizam…Aparea mereu in situatii limita,exact ca Super-Man.Nu mi se parea ceva ciudat,ci de neitneles.In primul rand,n-avea de unde sa stie cand si unde sunt in fiecare moment.Era ilogic!Era…De nedescris,intr-un fel.Primul lucru care imi dovedea ca era departe de a fi om.Era totusi un fel de erou care dispare dupa ce savarseste un lucru bun.Dar,o alta intrebare,mai naucitoare decat oricare alta in acel moment,era-de ce face toate astea?Nu avea niciun motiv sa ma ajute daca am vreo problema.Daca priveam situatia din afara,totul parea simplu:el era un baiat pe care nu il cunosteam,eu eram o fata care nici el nu o cunostea.Ce legatura puteam avea unul cu celalalt?Ce il facea sa stea aproape de mine?Raspunsul putea fi simplu,daca,in continuare,as fi privit lucrurile din afara.

Cand in sfarsit am ajuns in fata casei,am spus timid:

-Deci…Ne…Mai vedem?

Intrebarea mea simpla si nevinovata il facu sa se incrunte.Il deranja daca…Ne mai vedeam din cand in cand?Din nou nu mi-am dat seama de un lucru evident:nu ma placea.Asta era motivul.

-Presupun ca nu,am mormait eu.

Chipul i se imblanzi,dar intr-un mod in care se putea citi regretul.

-Ma tem ca nu tine de ceea ce vreau eu;nu ma intelege gresit,dar chiar nu pot.Ridica o mana si o apropie de obrazul meu,gata sa il atinga,dar o retrase brusc;am tresarit.Nu,scuze,e gresit,am un singur scop pentru care sunt aici.Chiar crezi ca ai putea sa intelegi asta fara sa ma crezi nebun?intreba el.

In timp ce rostea toate acele cuvinte,ii puteam citi durerea din tonul vocii lui;ii puteam citi durerea din ochi,din expresia fetei,din absolut orice.

-Macar pot incerca,am soptit eu.

-Nu,nu trebuie sa incerci.Ai complica prea mult lucrurile.

Am observat ca isi tinea mainile incordate in pumni,pentru a-si controla miscarile.

-Atunci de ce esti aici?am spus eu cand mi-am lasat privirea in jos.

Intrebarea mea paru ca ii strapunse trupul ca o sageata:dureroasa si mortala.

Intr-un singur moment mi-am dat seama de mai multe lucruri.

Nu trebuia ca eu sa stiu.Chiar daca ar fi vrut,acest lucru nu era permis.

Nu puteam sa il ajut daca as fi stiut;eram pur si simplu nefolositoare in aceasta situatie.

-Brielle,rosti el cu grija.Am simtit o impunsatura in inima:imi rostise numele pentru prima data.

Mi-am ridicat privirea pentru a-l privi in ochi.

-Crezi ca daca ar fi existat vreo posibilitate,lucrurile nu ar fi fost deja cum ai vrut tu?

Vorbea din nou ca Nostradamus.Si cu toate astea…

-Nu stiu,am raspuns spontan.Totusi inca sper ca imi vei putea spune adevarul.

Se incrunta din nou,iar ochii sai limpezi cu nuante vagi de ametist in mijloc se intunecara.

-Cel putin,vei sti macar ca am incercat.

-Ai putea sa mai incerci.Macar sunt aproape de adevar?am intrebat plina de speranta.

Coltul gurii i se lasa in jos dezaprobator.

-Nu chiar.Cel putin nu acum.

-Deci cam asta a fost.Nu ai de gand sa imi spui prea curand…,am oftat eu.

-Ti-as spune chiar si acum daca as sti cum ai sa reactionezi.

-Aha.

Am mai stat o clipa pe ganduri apoi i-am spus,privindu-l sfidator:

-Dar vreau sa stii ca nu ma las.

Aproape ca zambi.Cu toate astea,era un zambet chinuit.

-Nu ma las pana nu aflu,am zis.

-Atunci…Succes!imi spuse el,in timp ce se indeparta cu pasi lenti pe strada pustie.

Pentru un moment am crezut ca nu vorbea serios,dar apoi am realizat ca nu era nicio urma de ironie in spusele lui.Nu vroia sa renunt.Din motive necunoscute,nu vroia ca eu sa renunt.

Mi-am dat seama ca ramasesem in mijlocul strazii,ca o proasta.

Am inaintat pe aleea din fata casei,pana am ajuns in fata usii.Am batut de trei ori in usa,asteptand resemnata calvarul ce urma.

Tu chiar stii cand sa te opresti! )
Pe bune,chiar astept nextu`.;x

Haiiii!
Pui nextul??
Azi,maine,poimainee!
Numai am rabdare!!":-w (

Capitolul 7
-Prieteni si excursii-



Poate ca nu eram pedepsita tot restul vietii mele,pana la urma.Din cand in cand,mai puteam evada din inchisoare (adica din camera mea) fara ca mama sa stie.Ma puteam obisnui cu asta,pana la urma.Nu era sfarsitul lumii.Cu siguranta eram buna la evadari…As fi putut pleca chiar acum si mama n-ar fi observat.Sau poate nu ar trebui sa imi sfidez puterile prea mult.
In orice caz,scandalul la care ma asteptasem fusese inlocuit de cea mai lunga predica pe care am auzit-o vreodata.Nu stiu ce putea sa fie mai groaznic de atat.
Ba cred ca stiu ce putea fi mai groaznic:privirile sfidatoare ale profesorilor si ale colegilor.Mai ales Alison.Ea se uita tot timpul cu coada ochiului la mine,ca si cum as fi fost dintr-o secta sau ceva de genul.Dar pur si simplu ma saturasem ca singurul meu prieten sa fie Allen si,la ora de chimie cu domnul Fitzgerald,pe care o aveam cu Alison,m-am hotarat sa ma asez langa ea.La inceput nu ma baga in seama,apoi am spus timid:
-Buna,Alison!
Se intoarse cu o privire rece pe fata si nu imi raspunse.
-Ce mai…Faci?am continuat eu.
-Bine,raspunse ea pe un ton glacial.
-Uite,imi…Pare rau,m-am eschivat eu.Serios,chiar trebuie sa pui atat de mult la suflet unele lucruri?
Nu raspunse.Ma privea sfidator.
-Ai incercat sa te pui in locul meu?
Se uita in jos.Poate ca reusea sa priveasca problema si din perspectiva mea.Poate.
-Nu,recunoscu ea,iar vocea ii era mai blanda decat ma asteptasem.
M-am bucurat la gandul ca poate ma va ierta.
-Imi pare rau daca ai crezut ca te-am folosit ca sa aflu mai multe despre Ashton.
Dar vreau sa fim din nou prietene.In afara de Allen,tu erai singura mea prietena!
Statu un minut pe ganduri,dar tot nu spuse nimic.
-Te rog,am soptit eu.
-Nu stiu…
Am continuat sa astept,putin prea nerbadatoare;probabil ca nerabdarea mi se citea in ochi in acel moment.
-Poate ca si eu am gresit ca am crezut asta.
Am asteptat plina de speranta raspunsul ei final.
-Banuiesc ca…Mai putem fi prietene.
Am tipat in minte de bucurie.M-am abtinut sa nu tip si in realitate.
-Multumesc,am reusit sa spun cu vocea gatuita.Deci,pana la urma,nu eram pierduta.Cel putin,nu acum.Atata timp cat Alison si Allen inca imi erau prieteni,nu puteam sa inebunesc.Era o usurare.Mai ales ca rezolvasem problema atat de usor,pe cai amiabile.
Pana si pedeapsa mea devenise suportabila-nu insemna ca ma bucur de ea,era doar suportabila-in ciuda aversiunii mele de la inceput cand am auzit ca voi fi pedepsita pentru tot restul vietii mele.Ironie sau nu,asta ma speriase.
Chiar si tentativele mele de a evada din cand in cand se spulberasera.Si eram ceva mai binevoitoare cu cei din jur.Chiar si cu John…
Nu mi se parea ciudat,ci doar inevitabil.Stiam ca cineva ma va scoate din starea mea de melancolie ciudata.
Si cel mai frumos si misterios detaliu,pe care incercam cat puteam de mult sa-l evit,lipsea din nou.Ashton lipsea din nou.Oare se retrasese pe Marte,acolo unde ii era locul…?Doar era extraterestru,toti extraterestrii traiau acolo!Cel putin asa era logic.
Lipsea.Din motive neintemeiate pentru mine,bineinteles.Dar lipsea.Si asta ma deranja cel mai tare.Intr-una din zile aproape ca eram gata sa pornesc sa il caut,dar mi-am abtinut acea dorinta infantila.
Si cu toate astea,ma durea.Dar trebuia odata si-odata sa reapara.Chiar daca n-avea niciun motiv s-o faca…
Nici nu speram ca il voi vedea prea curand,dar continuam sa visez.
Sii,acest lucru fiind inevitabil,pentru a doua oara de cand ma aflam aici,am cazut in depresie.Am rabdat asta cateva zile,dar pana la urma m-am autoconvins ca cel mai bine era sa fac o plimbare pentru a-mi reveni cat de cat.Sau o excursie.Sau ceva de genul.Le-am propus asta lui Alison si lui Allen.Nu numai ca au fost de acord,dar au fost si foarte entuziasmati in legatura cu asta.Am inceput cu totii sa cautam locuri interesante care am putea sa le vizitam.Allen propuse sa mergem undeva la padure,dar mi se parea prea banala ideea.Alison ar fi vrut sa vizitam un muzeu,iar eu nu aveam nicio idee.Ce locuri ar fi meritat vizitate in oraselul acela insignifiant?In cele din urma,ne-am dat batuti si ne-am uitat pe o harta.Brusc,am fost toti trei izbiti de aceeasi idee in acelasi timp.
-Sopchoppy River!am spus toti ca si cum am gasit o comoara ascunsa.
Din cate stiam eu, pe langa raul Sopchoppy erau niste peisaje minunate.Era o idee excelenta sa mergem acolo.
Mama mea fusese de acord cu mica noastra excursie.La fel si parintii lui Allen si Alison.
Transportul nu constituia o problema.Urma sa mergem cu Ford-ul* lui Allen.Am stabilit sa mergem sambata.Adica peste trei zile.
Imi pregatisem din timp un rucsac in care mi-am pus un hanorac in caz ca era frig,doua sticle de apa si o carte,in caz ca ma plictiseam.
Aproape ca nu mai suportam depresia.Vroiam sa soseasca mai repede ziua de sambata ca sa mai evadez din rutina.
Asa ca am asteptat…
***
-Sigur n-ati uitat nimic,copii?mai striga mama inca o data din pragul usii.
“Taci!” am spus in gand.Nerabdarea ma facea sa fiu cam nepoliticoasa.
-Nu,i-am raspuns eu,in timp ce ma urcam pe bancheta din spate,a masinii lui Allen,langa Alison.I-am facut cu mana mamei in timp ce ne indepartam incet.Am luat-o pe ruta Wakulla CR 22. Vremea in acea dimineata era placuta si racoroasa,numai buna pentru excursia noastra.Aerul practic stralucea,batea vantul,iar temperatura era de vreo 18 grade.
_____________________________________________________________________
*Corporatie multinationala Americana situata pe locul 3 in lume la productia de automobile

Strada era pustie la acea ora.Plecasem devreme,intrucat vroiam sa ne petrecem toata ziua acolo.La un moment dat,am luat-o pe un drum ingust,spre nord.Intr-un sfert de ora,am oprit langa un copac.
Am coborat cu totii din masina.
-Pe-aici!ne indruma Allen,iar noi l-am urmat.
Eu ramasesem in urma,impleticindu-ma prin buruieni.Zona aceea era mai intunecata,acoperita de umbre.Parca era noapte.
Crengile copacilor formau un tavan deasupra noastra,iar unele din ele formau paravane in fata noastra.
Cand am inceput sa ma obisnuiesc cu mersul prin buruieni si crengute,am observat o lumina puternica.Apoi am auzit murmurul domol al unei ape…Si in cele din urma,am pasit in lumina,ramanand socata.
-Uau!am soptit eu.
Frumusetea peisajului iti lua ochii,si mintea,si totul!Iarba se inalta pana la nivelul gambelor si se unduia gratios in bataia vantului.Din loc in loc se mai zareau cateva flori mici,albastre,parfumate.
Iar mirosul din aer era inebunitor:un amestec de iarba proaspata,flori si apa.Am inhalat adanc aerul acela binefacator.
Raul aluneca la vale fara graba;culoarea era minunata:un albastru inchis,pur.M-am apropiat de apa ca un copil mic care vede focul prima data;de aproape,puteam zari pietrele lustruite de pe fundul apei,si pestii.Undele albastrii,transparente atingeau incet iarba de la picioarele mele.
Am privit in sus,ca sa fiu convinsa ca totul era perfect;imposibil:cerul era de un albastru deschis inedit,patat pe alocuri de bucle de nori albiciosi.
M-am bucurat de acea reminiscenta vizuala,recunoscatoare.Era placut sa simt cum vantul se joaca in parul meu.Cumva,locul asta imi amintea de ceva anume,dar nu stiam sigur de ce.Ca un fel de amintire dintr-o viata anterioara.In orice caz,o amintire placuta.
-Aha,chiar ca uau!ma aproba Alison cu intarziere.
Allen incerca sa nu para impresionat,desi in ochi i se putea citi uimirea.
In cele din urma,m-am ghemuit pe iarba moale,iar Alison facu la fel.Allen pleca sa aduca din masina cateva paturi.
-Deci…Te simti mai bine in legatura cu…?intreba ea.
La inceput nu mi-am dat seama la ce se referea.
-In legatua cu…?am incurajat-o eu sa continue.
Alison isi dadu ochii peste cap ca si cum raspunsul era evident.
-In legatura cu Ashton,ma lamuri ea.
Am amutit,iar pentru o clipa am simtit cum toate functiile mele vitale se oprisera.Oare de ce intreba de el?Din cate imi amintesc,din cauza lui Ashton se suparase ea pe mine.N-avea sens.
-A…E ok,presupun.
Facu o grimasa in coltul gurii apoi spuse:
-Nu prea pare chiar atat de ok…
Mi-am lasat privirea in jos.N-aveam de gand sa ii povestesc despre ultima data cand l-am vazut.
-Ei bine,nu prea stiu,am spus eu.E cam incalcita situatia.
-In ce sens?ma intreba ea.
-E greu de spus…
-O,haide…!
Am stat cateva clipe pe ganduri,privind apa care stralucea in lumina soarelui.Nu eram sigura daca chiar trebuia sa ii spun…
-Ei bine…In afara faptului ca m-a salvat atunci…Nimic special.
Alison isi tuguie buzele,simtind ca ceva nu e in regula.Chiar in acel moment se intoarse Allen cu paturile;am observat ca in mana avea un aparat foto.
Dupa ce ne-a ajutat sa asternem cele doua paturi pe iarba,spuse:
-Va suparati daca plec putin?Vreau sa fac cateva poze in natura.Ma intorc repede.
-Nicio problema,am raspuns eu automat.
Allen zambi si apoi pleca.Ne-am asezat din nou pe patura.
-Deci…Poate ca ma insel,dar…Tie iti place de Ashton,nu?
Nu am raspuns,prefacandu-ma ca este o intrebare retorica.
-Cu toate astea…
-Nu prea vreau sa vorbesc despre asta,am spus eu intr-o doaga.
-Bine…Credeam ca iti place sa vorbesti despre el.
-Da,dar nu e tocmai un subiect pe care il abordez in discutiile obisnuite.
Alison nu mai spuse nimic.A tacut pana s-a intors Allen.
-Hei!Vreti sa vedeti ce poze am facut?
Ne-am ridicat si ne-am dus la el.Ne arata foarte entuziasmat fotografiile;nimic special:doar flori,frunze,copaci,insecte,pasari,peisaje…Cu toate astea,erau foarte frumoase.
-Imi plac,am spus eu,iar Alison ma aproba din cap.
Restul zilei nu trecuse prea repede,cum am crezut,nici prea incet.Am mai vorbit,am ras,ne-am plimbat prin padure,am mai citit.Cel putin,la sfarsitul zilei eram fericita.Eram departe de a cadea intr-o noua depresie.
Oare cum as fi supravietuit daca nu as fi facut excursia asta care sa ma aduca la normal?
Sau…Oare cum as fi supravietuit daca Alison si Allen nu erau prietenii mei?
Eram recunoscatoare ca ma simteam atat de bine.
Dar bineinteles,a venit si partea proasta a zilei.Seara,cand am plecat (pe la 21:00) ne-am ratacit cu masina prin padure.Cert e ca o ora jumate tot ne-am chinuit sa gasim drumul cel bun.
Macar am ajuns in cele din urma acasa.Allen m-a lasat in fata casei,mi-am luat ramas bun de la ei si apoi a plecat,ducand-o si pe Alison acasa.Am privit masina indepartandu-se.
Nu ma asteptam ca mama sa ma certe,ii spusesem deja ca voi ajunge probabil mai tarziu acasa.
Deodata,de dupa un copac se auzi un fosnet.
-Ce naib…?
N-am apucat sa imi termin propozitia,fiind luata prin surprindere de mai multe lucruri odata:mai intai un marait ciudat,apoi cineva ma apuca de umeri si ma trase in intuneric.
N-am avut timp sa reactionez,n-am avut timp sa tip.Cineva imi puse mana la gura tocmai cand imi pregateam corzile vocale sa scoata sunetul strident.
Nu vedeam nimic:era prea intuneric si ochii mei nu aveau timp sa se obisnuiasca atat de repede cu lumina extrem de slaba.In schimb,puteam sa aud o respiratie sacadata,puteam sa simt acea respiratie racoroasa pe gatul meu.
Tarziu,mi-am dat seama si de parfumul delicios de portocale si vanilie a atacatorului meu.
Mana i se inclesta mai tare pe falca mea,astfel incat sa nu pot scoate niciun sunet.
-Te rog…Sa nu tipi,sopti el.

Bestialll.;x
Iubesc ficu' asta.8->
;x

Pune odata nextu``!!

Next-ul

Capitolul 8
-Indicii insuficiente-



Nu prea aveam idee ce urma sa se intample.Poate pentru ca nu reuseam sa gandesc rational.
Mana care ma oprea sa vorbesc (sau sa tip) mai slabise din stransoare,astfel incat am putut respira din nou.Cu toate astea,imi simteam falcile prinse ca intr-o menghina.
Se auzea doar respiratia mea accelerandu-se.
Parfumul de portocale si vanilie inca imi inunda placut caile respiratorii,iar respiratia racoroasa inca o puteam simti pe gatul meu,dar mai domoala,mai potolita decat inainte.
As fi vrut macar sa apara eroul meu.Desi era imposibil ca el sa vina tocmai atunci.
Am observat pe alee doi tineri care se plimbau si radeau impreuna.Atacatorul meu tresari cand acestia au trecut pe langa noi si m-a tras mai mult in intuneric si am simtit ca m-am izbit de ceva-un copac?
Isi inclesta o mana pe umarul meu,iar cealalta se stranse mai mult deasupra gurii mele.Am simtit ca nu mai am aer.
Stateam intr-o pozitie foarte incomoda si ciudata.Abia daca puteam sa ma misc.Si eram atat de ametita…;ametita de mai multe lucruri:de faptul ca nu prea puteam sa respir si de parfumul acela uimitor de placut.Nu stiu care din astea ma inebunea mai tare.
Mana care ma oprea sa scot vreun sunet cobori pe gatul meu,calda si fina.Am profitat de ocazia de a respira si am luat o gura mare de aer.
Brusc,atacatorul meu se indeparta de mine,si imi dadu drumul;insa eram prea ametita ca sa pot fugi.
-Ce naiba cauti la ora asta afara?imi spuse o voce cunoscuta.
Am tresarit,apoi m-am concentrat sa nu tip de uimire.
Dar chiar era aici.Ironic sau nu,era aici.Atacatorul meu fusese Ashton.
-Chiar nu stii cum sa faci ca sa intri in belele?
-Practic nu faceam nimic periculos,am spus eu,brusc linistita.
Inima mea incepuse sa galopeze amintindu-mi de cat de aproape am fost de el cu cateva clipe in urma.
-Doar ma intorceam de…Undeva,am spus eu sec.
-Si chiar trebuie sa stai noaptea,la ore atat de tarzii,afara?
-Cine vorbea…,am bombanit eu.Cred ca aveai de gand sa imi provoci un atac de cord.Ce te-a apucat?
Incepu sa rada,amuzat de intrebarea mea.
-Ba nici vorba de asa ceva…!Am facut asta doar ca sa-ti fie invatatura de minte.
-Invatatura de minte?Pentru ce?
-Ca data viitoare sa fii in casa la ora asta si sa dormi.
-Uau!Parca ai fi mama…
Chicoti si imi spuse:
-Poate ca sunt mai exagerat in privinta faptului ca iti vreau binele decat ea.
Ciudat.Oare isi planifica dinainte ce sa spuna,ca sa ma faca sa imi pun si mai multe intrebari?Poate ca da.
Oricum,ce nu intelegeam era…De ce imi vroia binele?N-avea sens.
-Acum,daca tot ai chef de plimbari nocturne…,incepu el.Ce-ai zice sa…
Ezita si ramase cateva clipe tacut,cautandu-si cuvintele potrivite cu care sa continue.Am asteptat.
-Ei bine,ce-ai zice sa…Ne plimbam?
Am ramas perplexa.Nu stiam ce sa raspund.Oare chiar vroia sa se plimbe…Cu mine?Cred ca visam…Chiar daca imi doream din tot sufletul sa nu fie asa.Sa fie adevarat…Imi doream sa nu visez.
-Pai…,am rostit eu aproape incorigibil.
Acum eu eram cea care ezita.
-N-are ce sa ti se intample cat timp esti cu mine,ma asigura el.
Inima mea reactiona la auzul cuvintelor lui:incepu sa bata mai tare,gata sa-mi sara din piept.
-O plimbare,am meditat eu.
Bineinteles ca vroiam.Doar ca nu reuseam sa pronunt “da”-ul cu voce tare.
-De ce nu?am reusit sa spun.
Am iesit amandoi din intuneric;lumina felinarelor era palida si stearsa.Am putut deslusi pe chipul lui ca intr-o oarecare masura regreta ca imi propuse,dar in acelasi timp parea ca se bucura ca am acceptat.
Eu,cel putin,pluteam.Nu stiu cum de mai reuseam sa imi pun gandurile in ordine.Euforie.Cred ca asa se descria cel mai bine starea aceea.Nu fusesem asa fericita niciodata.
Dar,in ciuda apropierii fizice de mai devreme,Ashton pastra o distanta bine calculata intre noi.
Dar mai conta,oare?Presupun ca nu.
Am continuat sa aberez in liniste,pana cand am ajuns in parc.Ca de obicei,nu era nimeni acolo.In rarele ocazii cand ma mai plimbam prin parc,era mereu pustiu.In momentul acela eram recunoscatoare de acel lucru.
Am mers pe aleile intunecate timp de cateva minute,cand ne-am oprit.Printre penumbre puteam zari un copac destul de inalt si impunator.Ashton se aseza la radacina lui si imi facu semn sa ma asez si eu langa el.
Am ezitat;singurele sunete care le mai auzeam erau bataile puternice ale inimii mele,care imi bubuiau in urechi.
Ametita cum eram,m-am ghemuit la radacina copacului,langa el.Abia atunci mi-am dat seama ca afara era destul de frig.Am tremurat si m-am pregatit sa imi scot hanoracul din rucsac,dar Ashton fusese mai rapid.Isi dadu jos bluza de trening care o avea,ramanand intr-un tricou si mi-o puse pe umeri,apoi se aseza la loc,dar la o distanta ceva mai mare de mine.Parfumul delicios de portocale si vanilie era mai puternic si mai inebunitor pe hanoracul sau.
Mi-am lasat privirea in jos,studiind firele de iarba ce abia se vedeau in lumina difuza a felinarelor.
-Te-ai mai gandit?am intrebat eu intr-un tarziu.Ai de gand sa imi spui?
-Nu stiu,raspunse el.Poate.
Deci…Mai aveam de asteptat ca sa aflu daca era sau nu extraterestru,asa cum banuiam.
-Totusi,nu inteleg,am spus eu.
Ashton astepta sa continui.
-De ce…Iti pasa daca sunt sau nu in siguranta?
-Pentru ca…Pur si simplu asa stau lucrurile:imi pasa.
Si tot nu mi-a raspuns la intrebare.Din nou raspunsul lui n-avea sens.Cum adica pur si simplu asa stau lucrurile?Trebuia sa aiba un motiv bine intemeiat pentru care facea toate astea.
-Aha…,am mormait eu.
Peste cateva minute spuse:
-Cam ce stii tu despre mine?
Am incercat sa imi amintesc tot ce imi spusese Alison despre el.
-Ei bine,am inceput eu cu un aer solemn,am auzit ca mama ta a murit.
El dadu din cap aprobator.
-Si ca tatal tau a fost un talhar.La 6 ani ai fost adoptat de familia Gophel.
Ma aproba si de data aceasta.
-Am auzit ca nu iubesti pe nimeni.
Dadu din cap,in semn ca acea informatie nu era adevarata.
-Si iti urasti familia adoptiva.
De data aceasta,statu putin pe ganduri apoi spuse:
-Ultimul lucru e partial adevarat.
Am privit in gol cateva momente,apoi am spus:
-Asta e tot ce stiu.Banuiesc ca sunt departe de a afla si restul.
-Hmmm…Cred ca stii cea mai mica si nesemnificativa parte a povestii.
-Cat de incurajator!am mormait eu ironic.
Incepu sa rada,brusc inviorat.
-Pentru mine este incurajator,imi spuse.Dar totusi,de ce esti asa de curioasa?zambi el.
Am dat din umeri in semn ca nici eu nu prea stiam de ce.
M-am intins pe spate si mi-am tras mai bine hanoracul pe mine.
-Inca ti-e frig?intreba el.
-Nu.Nu chiar.
Dintr-odata nu mai era asa de frig.Ashton emana caldura,o caldura placuta,naturala,ca cea a razelor soarelui.
Am observat distanta semnificativa dintre noi.Ne desparteau vreo doi metri.
-Ai spus ca…Daca ar fi existat vreo posibilitate,lucrurile ar fi fost deja cum vreau eu?
-Exact.
-Pacat ca nu exista,am murmurat eu meditativ.
-In privinta asta sunt de acord.Pacat...
Am mai stat cateva clipe pe ganduri,apoi am spus:
-Si daca as descoperi ca nu esti om?Ce ai face?Ai fugi de mine?
-Nu cred ca eu ar trebui sa fiu cel care fuge…,spuse zambind.Oricum,iti mai dau un indiciu:daca ai afla,nu cred ca ai avea de ce sa fugi.Nu e ca si cum as fi un monstru.
-Deci nu esti extraterestru?
Incepu sa rada.
-Nici pe departe…Ei bine,as vrea eu,continua el.Cred ca ar fi mai palpitant.
Brusc,entuziasmul meu cu privire la faptul ca era extraterestru se evapora.In schimb fu inlocuit de o notiune noua…Notiunea de mister,probabil.
-Nu esti extraterestru,nu esti monstru,nu esti om,am spus eu.Atunci ce naiba esti?
Nu spuse nimic.
-E destul de greu sa imi dau seama…N-ai putea sa ma ajuti macar putin?
-Hei ti-am dat destule indicii cu privire la asta…
Nu prea multe…Macar trei lucruri erau clare:nu era om (desi stiam asta deja),nu era extraterestru (deci gresisem in privinta asta),nu era monstru (nimic periculos,atunci).
Ardeam de nerabdare sa aflu ce era.
-Macar spune-mi cum as mai putea afla cate ceva…
Imi raspunse extrem de repede,intr-o fractiune de secunda.
-Ai putea sa faci o vizita la primaria din Sopchoppy si sa vezi dosarele locuitorilor.
L-am privit dezaprobator.Ce legatura avea primaria cu ce era el?
-Ei bine,ai putea afla mai multe decat crezi…
-Serios?am intrebat eu ridicand o spranceana;inca eram neincrezatoare.
Dadu din cap in semn afirmativ apoi se uita la ceasul pe care il avea la mana si spuse:
-E tarziu.Trebuie sa mergi acasa.
Nu tocmai…As fi vrut sa mai stau.
Insa el nu astepta confirmarea mea.Se ridica din iarba printr-un salt usor.M-am ridicat si eu,desi nu prea aveam chef sa ma intorc acasa.Apoi,am alunecat pe iarba,m-am balansat in aer pentru a-mi recapata echilibrul,apoi,inevitabil,gravitatia ma trase in jos,spre pamant.Doar ca Ashton fusese mai rapid decat gravitatia.Cu o mana ma tinu de talie ca sa nu cad,iar cu cealalta imi ridica rucsacul din iarba.Am simtit ca nu mai pot sa respir,desi ii puteam simti parfumul dulce invadandu-mi narile si am crezut ca inima mea nu mai functioneaza bine cand se opri in loc pentru cateva secunde;apoi incepu din nou sa bubuie,mai puternic ca niciodata.Era mult prea aproape de mine.Ochii lui de un albastru cobalt ireal sclipeau mai puternic ca oricand.
Isi desprinse usor mana de talia mea si se departa.
-B-bine,m-am balbait eu.Sa mergem…
Am luat-o pe aleea pustie.Restul drumului am fost prea aiurita ca sa mai pot purta o conversatie normala.Asa ca m-am gandit ca cel mai bine ar fi sa tac.
Nu stiu sigur cand am ajuns in fata casei mele.Inca eram ametita,dupa apropierea fizica de mai devreme.
-Atunci,ne mai vedem dupa ce mai afli cate ceva…
-La primarie,nu?am spus eu.Acolo voi gasi raspunsul?
-Eh,aproape,spuse el.
Imi facu cu mana,apoi disparu in lumina difuza a felinarelor.
Am intrat in casa in liniste,gandindu-ma daca mama a adormit deja.Luminile erau stinse in toata casa si nu se auzea niciun zgomot,lucru care mi-a confirmat banuiala.Am urcat in liniste spre camera mea.
M-am imbracat repede in maieul meu albastru si in pantalonii de pijama si m-am pus in pat.Timp de cateva ore bune m-am tot gandit la ce ar putea fi Ashton…Ar fi putut fi orice,nu stiu…In orice caz,erau insuficiente indicii.Plus ca era o ghicitoare prea grea,asa ca la un moment dat m-am lasat batuta si cred ca am adormit.

Super tare noul capitol!
A! Si uitasem ca eu nu citisem nici capitolul 6, dar l-am citit acum...
Astept next. :*

Bine,gata!E timpul sa pui nextu'l.
Felicitari pentru fic. E foarte tareee.

Hei, ma bucur ca v-a placut ><

Capitolul 9
-Extraterestru?Exclus! -



Eram singura intr-un loc gol.Totul in jurul meu era nedefinit si alb.Nu existau pereti,tavane,acoperisuri.Mai exact,nu exista nimic.De asemenea,simteam ca am gatul foarte uscat datorita lipsei de oxigen din aer.Nu reuseam sa ma misc in voie,miscarile fiindu-mi prea greoaie si tot-odata calculate.
As fi vrut sa pot striga,dar stiam ca ar fi fost in zadar:nu mai era nimeni acolo in afara de mine.In plus,simteam ca nu mai am glas.
Timpul nu cred ca trecea,ci statea pe loc.Nu stiam sigur cum ajunsesem acolo.Amintirile parca imi fusesera sterse.Majoritatea amintirilor bineinteles.Imi mai puteam aminti de Ashton,de Alison,de mama...Doar ca nu reuseam sa imi amintesc ceva din viata mea dinainte sa ma mut in Sopchoppy.Ca si cum acea parte din viata mea nici nu ar fi existat,ca si cum nu era importanta.
Am incercat,bineinteles sa imi pastrez calmul,desi era greu.Era usor sa te pierzi cu firea intr-un loc al naibii de pustiu.Foarte usor…
Nu se auzea niciun sunet.Era ca si cum as fi fost intr-un mormant.
Stiam ca sunt prizoniera cuiva,dar nu eram sigura cat va mai dura chestia asta.Vroiam sa se termine odata…
Oare eram tinuta aici pana urma sa mor?Poate ca nu.Sau,cred ca urma sa stau aici pana voi inebuni cu totul.Era mai convenabil,banuiesc.
Locul acela era infinit.Oricat de mult as fi mers,in orice directie,nu as fi ajuns nicaieri.Ba mai mult,aveam senzatia ca ma invart in cerc de ceva vreme.
Pluteam banuiesc.Nu mergeam pe podea sau pe o suprafata anume,mergeam pe un fel de perna de aer.Mi-am dat seama foarte usor ca nu exista nici gravitatie,nici nimic…
Eram nelinistita,nestiind ce sa fac.Nu puteam scapa,era evident.Nu puteam fugi,n-avea rost.Nu puteam tipa,nu m-ar fi auzit nimeni.Si atunci?Nu ramasese nimic de facut.
Am asteptat.Am asteptat destul de mult pana cand,din neant,se ivi o luminita rosie care palpaia.La inceput nu mi s-a parut a fi ceva prea important.Am crezut ca e doar un miraj.
Lumina rosie paru ca se stinse la un moment dat.Apoi,langa ea se ivi o alta luminita de aceeasi culoare.Am inteles imediat:s-a divizat.In acelasi mod au inceput sa apara multe altele.
In cateva clipe,mii de luminite rosii se indreptau toate spre mine.Cred ca traiam un deja-vu.Imi aminteam vag de ceva asemanator.
Insa n-am avut sa ma gandesc prea mult la asta.Luminitele rosii s-au mulat pe corpul meu,strangandu-ma ca intr-o menghina.Pareau ca se inoada intre ele.Am incercat sa ma zbat pentru a ma elibera,doar ca fortele acelea rosii se strangeau din ce in ce mai tare.
Acum nu mai era liniste:se auzea un murmur continuu,un vajait ciudat ce imi inunda capul.
Panglicile rosii de lumina se strangeau intre ele,inodandu-se la capete.Detineau o forta uimitoare,neinchipuita,nelumeasca.
Una din ele mi se stranse in jurul gatului ca o liana,nelasandu-mi sansa sa respir.O alta mi s-a prins de talie,strangandu-ma cu o forta si mai mare.
Incet si sigur,muream.Nu credeam ca moartea poate fi atat de dureroasa.Am renuntat sa ma mai zbat;insa luminile rosii se strangeau si mai tare pe corpul meu.Durerea imi pulsa in vene,mi se scurgea in tot corpul.Si cu ea se ducea si forta mea vitala…
Cand nu am mai putut sa fac nici cea mai mica miscare,firicelele de lumina m-au ridicat in aer si m-au doborat la pamant.Apoi,una cate una,au inceput sa se desprinda de trupul meu lipsit de viata.Durerea pe care au lasat-o in urma era si mai greu de suportat.Aproape imposibil.
Nu stiu sigur cand,luminile disparusera de unde au venit.Am inchis incet ochii,si in momentul acela m-am trezit.Doar un vis.Sau mai degraba un cosmar.
Unul foarte real,totusi…Eram transpirata si imi aminteam fiecare particica din acel cosmar.M-am uitat la ceasul de pe noptiera:era aproape sase dimineata.Mi-am amintit ca azi trebuia sa ma duc la primarie la ora opt.
Am coborat jos,la bucatarie,pentru a manca.Mama si John inca nu se trezisera.Mi-am facut cateva sandvisuri si le-am mancat la repezeala.
Apoi am urcat scarile si m-am indreptat spre baie,unde am zabovit ceva vreme;m-am spalat pe dinti meticulos si mi-am periat parul,incercand sa nu ma gandesc ca in cateva ore urma sa gasesc raspunsul la toate intrebarile mele.Eram aproape speriata;dar inca nu aveam nicio idee cum as putea afla ce este Ashton daca merg la primarie.Mi-a spus ceva de dosarele cetatenilor din Sopchoppy…Ciudat.Tot nu vedeam legatura.Cel putin nu acum.
M-am grabit spre camera mea,unde m-am imbracat cu o pereche de blugi spalaciti si un tricou de un gri deschis.
Am fost gata la ora 07:30.Am anuntat-o pe mama ca plec si am iesit in graba pe usa.Afara era mai cald decat ma asteptasem,desi pe cer se adunasera nori.
Am ajuns la primarie cu un taxi.Intai am vorbit cu secretara.
-Buna ziua!am salutat-o eu,desi tonul meu era putin cam rece.
-Buna ziua,spuse femeia,care nu se uita la mine,intrucat studia niste hartii.
M-am fastacit,gandindu-ma ce ar trebui sa spun.
-Te pot ajuta cu ceva?intreba secretara cand isi ridica ochii din hartii.
-Aaa,da.As vrea sa verific cateva dosare ale…Cuiva.Am incercat sa imi mentin tonul diplomatic.
-Dosare?intreba ea sceptica.Ale cui?
Atunci mi-am dat seama ca nu stiam exact ale cui dosare trebuia sa la gasesc.Raspunsul doar parea evident,dar nu stiam sigur totusi…
-As vrea dosarele celor din familia Lucker,am raspuns eu.
-Asteapta o clipa,spuse ea;se ridica de la birou,apoi disparu pe usa.
M-am asezat pe un fotoliu langa geam.Razele soarelui strapungeau timid fereastra.Am observat ca pe cer nu mai erau asa de multi nori ca atunci cand am plecat.
Am studiat incaperea.Pe jos parchetul curat stralucea in lumina palida ce intra pe fereastra.Pe pereti se aflau tablouri kitsch si poze cu diferite evenimente ce avusesera loc in Sopchoppy de-a lungul timpului.Biroul secretarei era negru,probabil din lemn de abanos.Pe el se aflau teancuri de hartii si plicuri.
Camera era destul de mare si spatioasa,desi parea putin dezordonata.
Peste cateva minute,secretara se intoarse cu niste foi in mana.
-Astea sunt toate actele familiei Lucker,spuse si le tranti pe birou.Nu sunt toate.O mare parte din ele au fost arse cu mult timp in urma.
M-am ridicat de pe fotoliu si m-am dus spre masa.
-Ar fi vreo problema daca…As avea o copie a actelor?
-Desigur ca nu.Dar trebuie sa ai autorizatie.
-De la cine?am intrebat eu,usor crispata.
Imi facu semn sa astept si disparu din nou pe usa.Cand se intoarse,avea alte hartii in mana.
-Trebuie sa semnezi aici.Facand asta,iti vei asuma raspunderea pentru ceea ce vei face cu aceste copii.
Imi dadu un pix si am semnat repede.
-Si…Cum ramane cu autorizatia?am zis.
-Va trebui ca viceprimarul sa semneze si el.Dar asta nu e o problema.
-Deci…Acum pot pleca?
Femeia dadu din cap in mod afirmativ.
-Multumesc atunci.La revedere!am spus si am iesit pe usa.
***
Am ajuns acasa,gata sa studiez acele hartii.M-am inchis in camera pentru tot restul zilei.
M-am autoconvins ca sunt pregatita sufleteste pentru a afla ce este Ashton,desi inca nu imi dadeam seama daca voi afla cu adevarat asta.
M-am asezat la birou si am aprins veioza.Am deschis mapa in care erau asezate actele.Le-am scos de acolo cu grija si am aruncat o privire in mare peste ele.Nu parea nimic dubios la ele.Cel putin nu la prima privire.
Apoi am luat un pix si o foaie pe care aveam de gand sa imi scriu toate observatiile ce aveam sa le fac in timpul “cercetarii”.
Am inceput cu dosarul lui Ashton.Arata exact ca o biografie.Prima pagina era de fapt certificatul lui de nastere.Nu m-am uitat prea atent la datele acelea.M-am uitat la urmatoarea pagina si am citit in graba printre randuri.Nu erau lucruri prea importante.Pentru moment.M-am uitat la a trea pagina.Din nou,nimic interesant.Pana la urma,am sarit la ultima pagina.Pe ea nu erau decat cateva randuri scrise ingrosat.

Ashton Lucker

Data nasterii:28/03/1985
Data mortii:25/05/2001

N-am mai citit in continuare.Nu mai puteam sa ma misc.Cum adica…Murise?Nu era posibil.Cu cateva zile in urma era viu.Si partea ciudata era ca murise in 2001.Era illogic.N-avea deloc sens.
Brusc,mi-am amintit de visul de dupa petrecerea lui Alison:

“Am citit in graba cateva descrieri:”18.07.1990:Billy si Jennifer-luna de miere in San-Francisco”,”17.02.1993:Jennifer si fiul ei(dupa nastere);poza facuta de Billy” etc.”

Imi aminteam!Imi aminteam perfect!
Atunci cine era acel Ashton din fotografiile din visul meu?Datele nu corespundeau.Actele oficiale dezvaluiau faptul ca s-a nascut in 1985,in timp ce in visul meu el se nascuse de fapt in 1993.Nu mai intelegeam nimic.
Am notat pe foaia alba faptul ca Ashton era mort.Poate ca asta avea sa ma ajute sa pun lucrurile cap la cap la final.
Am lasat actele lui la o parte si le-am luat pe urmatoarele.Acelea apartineau lui Ashton Alvin Lucker.Am dat direct la ultima pagina,unde se aflau informatiile cele mai importante pentru mine.

Ashton Alvin Lucker

Data nasterii:17/02/1993
Data mortii:01/09/2007

Deci el era Ashton din visul meu…Si murise si el.Momentan nu ma interesa prea mult.Dar am notat si asta pe foaie.
Am trecut la actele lui Jennifer Lucker.Se pare ca ea se nascuse in 1970.Deci era imposibil ca ea sa fie mama lui Ashton.Dar cu siguranta era mama lui Alvin.Si ea murise,prin 1998.Am considerat ca era bine sa notez si asta pe foaie.
Urmatoarele acte apartineau lui Billy Lucker.El era nascut in 1967.Data mortii era inexistenta,intrucat acesta inca mai traia.Nu am mai notat nimic despre Billy.Am dat si actele lui deoparte,luandu-le pe urmatoarele.Acestea apartineau Samanthei Lucker Gophel.Nu…Imposibil!Ea se nascuse in 1989.Pe a treia pagina scria pe undeva ca era chiar sora lui Ashton.Nu-mi venea sa cred.Nici macar nu-mi imaginasem asta.Si atunci cum…?M-am mai uitat putin prin actele ei si undeva scria ca familia ei adoptiva era familia Gophel.Cu siguranta asta era un detaliu important,deci am scris si asta pe foaia mea de cercetari.
Apoi am vazut ca nu mai era nicio foaie.Acestea fusesera toate.Cu toate astea nici nu ma asteptasem sa descopar atat de multe lucruri.Dar asimilasem fiecare informatie noua.
Am impaturit foaia si am pus-o alaturi de acte inapoi in mapa.
M-am gandit putin la posibilitati:Ashton putea fi o fantoma.Sau un moroi…Dar era imposibil.A spus ca nu este un monstru.Si-atunci ce era?Extraterestru?Exclus.Varcolac?In niciun caz.Vampir?Nicio sansa.Demon?Imposibil.Si totusi era ceva…Poate pana la urma aveam sa descopar.Si totusi,nu toate intrebarile mele isi gasisera raspunsul…
***
Vantul se juca usor in parul meu in timp ce cautam printre morminte.Pe pietrele funerare se catarasera liene si alte ierburi.Dar nu gaseam ce cautam.Nici nu stiam sigur daca ceea ce cautam chiar se afla aici.
Lumina soarelui palea in fiecare secunda,acesta fiind acoperit de nori.In jurul meu nu mai era nimeni.Pustietatea era infioratoare si totusi…Eram atat de linistita si relaxata…
Am cautat toata dupa-amiaza.
Cand tocmai m-am dat batuta si ma indreptam spre iesire,m-am impiedicat de ceva.
-La naiba,am bombanit eu.
Am vazut ca ma impedicasem de un bolovan ce era pe jumatate infipt in pamant.Era acoperit de iarba si muschi.Am indepartat iarba de pe suprafata pietrei si iesira la iveala,gravate in piatra,cuvintele:

Ashton Lucker
1985-2001

Ironie sau nu,l-am gasit.Tocmai cand credeam ca era imposibil,imi iesise in cale.M-am aplecat si am studiat piatra funerara.Se vedea ca era destul de veche.Anii isi lasasera amprenta.
Am atins cu varful degetelor piatra,dar mi-am retras repede mana,descoperind cat era de rece.
In orice caz,nu mai incapea indoiala:era mort.Ashton era mort.Si asta de mult timp.Am oftat si cateva lacrimi se rostogolira pe obrazul meu.De ce trebuia sa fie asa?De ce nu putea fi un om normal?
M-am intins pe iarba si m-am asezat cu capul pe piatra.Lacrimile mele curgeau necontenit.Nu avea sens:de ce trebuia ca eu sa cunosc o asemenea fiinta?De ce trebuia sa ma simt legata sufleteste de ea?
In timp ce plangeam,auzeam pasii apasati ai cuiva ce se apropia de mine incet…

Super frumos si capitolul asta!
Dar, n-am inteles o chestie: e voie sa iei acasa dosare de la primarie?